Îl văd tăcut încă de la început.

Născut în Lancrăm, copilul care nu vorbea – și totuși avea în el o lume întreagă.

A trecut prin teologie, prin filozofie, prin diplomație.

A ajuns profesor, dar nu doar atât – a devenit un fel de punte între cer și cuvânt.

A scris despre mister, dar nu ca să-l explice, ci ca să-l păstreze viu.

A fost împins la margine, redus la tăcere, oprit chiar și din drumul spre Nobel.

Și totuși… nu s-a micșorat. A continuat să gândească, să scrie, să adâncească.

„Despre Dumnezeu nu poți vorbi decât așa: Îl întrupezi în floare și-L ridici în palme, Îl prefaci în gând și-L tăinuiești în suflet, Îl asemeni cu un izvor și-L lași să-ți curgă lin peste picioare, Îl prefaci în soare și-L aduni în ochi, Îl întrupezi om și-L rogi să stea lângă tine…”  (Lucian Blaga)

Eu vreau să înțeleg tot.

Eu desfac, explic, definesc.

El a ales să tacă în fața misterului.

Eu mă grăbesc să spun.

El a știut să tăinuiască.

Eu vreau certitudini.

El a trăit în mirare.

Învăț de la dumnealui că nu tot ce e adevărat trebuie explicat. Că unele lucruri se trăiesc, nu se desfac. Că Dumnezeu nu încape în definiții, dar încape într-o clipă trăită adânc. Că pot pierde esențialul dacă încerc să-l controlez cu mintea. Și că uneori, cea mai profundă cunoaștere e tăcerea.

Și întrebarea răsună în inima mea: Cât de des am redus eu misterul la explicație, ca să nu mai trebuiască să-l trăiesc?