Îl văd în satul Feregi, în Ținutul Pădurenilor. A început la 15 ani, învățând de la tatăl lui.

Cu mâna nesigură, încercând să încrusteze o sâncea. De acolo… nu s-a mai oprit.

Peste 40 de ani în lemn și fier. Rotărie, roți, unelte, foc – lucruri care nu mai au răbdare în lumea de azi. Dar el a avut.

A rămas credincios unui meșteșug moștenit, nu inventat.

A dus mai departe ceva ce nu-i aparține doar lui.

Și abia acum i se spune „Tezaur Uman Viu”.

Dar viața lui n-a început cu titlul. Ci cu răbdarea.

Eu vreau să creez ceva al meu.

Eu vreau originalitate.

El a dus mai departe.

Eu mă grăbesc să schimb.

El a avut răbdare să înțeleagă.

Eu mă plictisesc dacă nu evoluează repede.

El a stat zeci de ani în același lucru – și a crescut în el.

Învăț de la dl. Muntean Miron, că nu tot ce primesc trebuie schimbat. Unele lucruri trebuie păstrate cu grijă. Că munca dusă în timp devine mărturie. Că identitatea nu se construiește rapid. Se transmite și se respectă.

Și întrebarea răsună în inima mea: Ce am primit eu și tratez ca fiind prea simplu ca să duc mai departe?