Octavian Goga (n. 21 martie 1881, Rășinari – d. 7 mai 1938, Ciucea) rămâne una dintre figurile puternice și controversate ale culturii și istoriei românești: poet, publicist, academician și om politic, ajuns chiar prim-ministru al României pentru o scurtă perioadă (29 decembrie 1937 – 10 februarie 1938).

Deși nu a avut copii biologici, împreună cu soția sa, Veturia Goga, a primit în viața lor, în primăvara anului 1933, o fetiță de doar patru ani și jumătate: Eugenia Marinescu.

Nu a fost doar un gest formal. Eugenia a rămas în grija lor până la sfârșitul vieții poetului, devenind „fiica de suflet” a familiei.

A debutat foarte devreme, încă din perioada liceului, în reviste precum „Tribuna” sau „Familia”.

În anii studenției la Budapesta, a fost implicat în viața culturală românească, participând la Societatea „Petru Maior” și fondând revista „Luceafărul” alături de alți tineri intelectuali.

Volumul său „Poezii” din 1905 a fost răsplătit de Academia Română, confirmând o voce poetică profund legată de suferința și aspirațiile românilor din Transilvania.

Goga nu a rămas doar în literatură. A intrat în istorie. A fost implicat activ în mișcarea națională a românilor din Ardeal, a susținut unirea și a participat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia.

A fost deputat, ministru, membru în structurile care au organizat viața Transilvaniei după Unire.

A luptat și cu arma, în Primul Război Mondial, și cu cuvântul – în presă și în discursuri.

Dar această implicare l-a purtat și spre zone întunecate ale politicii interbelice, unde ideile naționaliste au devenit dure și controversate.

În mai 1938, un atac cerebral l-a adus la capătul vieții. Avea doar 57 de ani.

A fost înmormântat la Ciucea, locul său drag, unde liniștea pare să fi închis cercul unei vieți frământate.

Goga a scris despre durere… și a ajuns să participe la decizii care au produs durere.

A fost poet… dar și om al puterii.

Și poate tocmai aici e lecția: omul nu este niciodată doar ceea ce creează, ci și ceea ce alege.

Și întrebarea răsună în inima mea: Cum păstrez inima curată atunci când mă implic în lume?

Și ce rămâne, dincolo de toate: nu doar cuvintele pe care le rostim, ci și urmele pe care le lăsăm în viețile celorlalți.

Rugăciune, de Octavian Goga

 

Rătăcitor, cu ochii tulburi,

Cu trupul istovit de cale,

Eu cad neputincios, Stăpâne,

În fața strălucirii Tale.

În drum mi se desfac prăpăstii,

Și-n negură se-mbracă zarea.

Eu în genunchi spre Tine caut:

Părinte, orânduie-mi cărarea!

 

În pieptul zbuciumat de doruri

Eu simt ispitele cum sapă,

Cum vor să-mi tulbure izvorul

Din care sufletul s-adapă.

Din valul lumii lor mă smulge

Și cu povața Ta-nțeleaptă,

În veci spre cei rămași în urmă

Tu, Doamne, văzul meu îndreaptă.

 

Dezleagă minții mele taina

Și legea farmecelor firii.

Sădește-n brațul meu de-a pururi

Tăria urii și-a iubirii.

Dă-mi cântecul și dă-mi lumina

Și zvonul firii-ndrăgostite,

Dă-i raza soarelui de vară

Pleoapei mele obosite.

 

Alungă patimile mele,

Pe veci strigarea lor o frânge

Și de durerea altor inimi

Învață-mă pe mine-a plânge.

Nu rostul meu, de-a pururi pradă

Ursitei naștere și rele,

Ci jalea unei lumi, Părinte,

Să plângă-n lacrimile mele.

 

Dă-mi tot amarul, toată truda

Atâtor doruri fără leacuri,

Dă-mi viforul în care urlă

Și gem robiile de veacuri.

De mult gem umiliții-n umbră,

Cu umeri gârbovi de povară…

Durerea lor înfricoșată

În inimă Tu mi-o coboară.

 

În suflet seamănă-mi furtuna,

Să-l simt în matca-i cum se zbate,

Cum tot amarul se revarsă

Pe strunele înfiorate;

Și cum, sub bolta lui aprinsă,

În smalț de fulgere albastre,

Încheagă-și glasul de aramă:

Cântarea pătimirii noastre.