Mă opresc în fața lui într-un moment care nu are nimic spectaculos. Nu stadion, nu tribună, nu victorie. Doar un om într-un scaun cu rotile, după o zi din 2011 în care, la un simplu duel, viața lui s-a rupt în două. Un gât lovit. O măduvă atinsă. O clipă – și totul s-a oprit.

Trece prin spitale, prin terapii, prin așteptări care nu se împlinesc. Își pierde părinții. Este părăsit. Coboară până în locul acela unde nici nu-ți mai dorești să trăiești.

Dar acolo, în întuneric, apare o întrebare: „Dacă tot nu ai murit… ce faci?”  Și începe să caute.

Ani mai târziu, nu vorbește despre ce a pierdut. Vorbește despre copii. Despre ore de terapie. Despre zeci, sute de vieți atinse. Despre bucuria de a fi de folos. Și spune liniștit: viața mea e mai împlinită acum.

Mă uit la el și nu știu unde să mă ascund.

Eu caut sensul în ce îmi merge bine. El l-a găsit în ce i-a rămas.

Eu mă tem să pierd. El a pierdut aproape tot – și nu s-a oprit.

Eu evit durerea. El a trecut prin ea și a transformat-o în loc de slujire.

Eu încă întreb: „De ce mi se întâmplă?”

El a ajuns să întrebe: „Pentru ce mai trăiesc?”

Astăzi nu mai vreau să fug de întrebările grele. Nu mai vreau să trăiesc doar cât timp îmi este bine.

Vreau să caut: unde pot să fiu de folos, chiar dacă nu sunt întreg?

Și întrebarea mă găsește exact acolo unde evit să mă uit: Dacă tot nu ai plecat… ce faci cu viața ta? 

Dacă vrei să vezi unde a dus această căutare de sens și cum viața lui continuă să devină ajutor pentru alții, poți descoperi mai mult aici: https://www.mihainesufoundation.com/ro/