În fața acestui chip nu mă uit la funcție, ci la o viață întreagă așezată în timp lung, ca o continuitate care nu se grăbește să impresioneze, dar lasă urme. Timișoara începutului, apoi teologia de la București, anii de studiu și formare în Elveția, întoarcerea în țară și intrarea treptată într-o succesiune de slujiri: profesor, secretar eparhial, vicar administrativ, episcop, apoi arhiepiscop. Nu se simte aici ruptura spectaculoasă, ci mai degrabă o creștere în straturi, în care fiecare etapă pare să o pregătească pe următoarea fără să o nege pe cea dinainte.

Mă întreb cât din această continuitate vine dintr-o disciplină interioară și cât dintr-o fidelitate față de locul în care ești pus, chiar și atunci când ar fi mai ușor să cauți altceva.

În toată această biografie, ceea ce mă oprește nu este ascensiunea, ci lipsa de grabă. Faptul că studiul nu a fost separat de slujire, că formarea teologică nu a rămas un episod închis, ci s-a continuat în ani de muncă instituțională, în construcție de comunități, în întemeiere de școli și așezăminte. Pare o viață în care nu s-a rupt legătura dintre idee și responsabilitate, dintre învățare și asumare concretă.

Și mă lovesc de contrastul cu mine, acolo unde de multe ori locul în care sunt pare provizoriu, ca și cum ar trebui să treacă repede, ca să ajung la „următorul”. În timp ce aici văd o logică a rămânerii, a lucrului dus până la capăt, chiar și atunci când nu mai are nimic spectaculos în el.

Poate că lecția cea mai grea nu este să ajungi mai departe, ci să rămâi suficient de mult într-un loc încât să-l transformi. Să nu folosești etapele ca trepte de evadare, ci ca spații reale de formare. Să înțelegi că uneori nu lipsa de oportunități te ține pe loc, ci refuzul de a locui pe deplin locul în care ești.

Și rămâne o întrebare care nu se închide ușor: Pot să transform timpul meu într-o continuitate, nu într-o succesiune de începuturi neterminate?