Îl privesc pe Spiru Haret și îmi vine greu să-l așez într-o singură categorie, ca și cum o singură definiție i-ar putea cuprinde mișcarea interioară. Ar fi putut rămâne în spațiul abstract al științei, acolo unde ecuațiile nu cer răspunsuri morale și unde universul se lasă descris fără să opună rezistență. Și totuși, la un moment dat, alege să părăsească această liniște a ideilor pentru a intra într-o realitate care nu se lasă nici calculată, nici ordonată cu aceeași ușurință: viața oamenilor.
Și poate aici începe adevărata lui lucrare: nu în teoreme, ci în oameni.
Îl văd apoi apropiindu-se de școală nu ca de o instituție rece, ci ca de un organism viu, sensibil la dezechilibre, la nevoi, la uitare. De aceea recurge la chestionare, la întrebări trimise înapoi către cei care trăiesc sistemul. Și din această ascultare se naște o imagine care nu este întotdeauna confortabilă. Iar răspunsul unui elev, spune mai mult decât multe rapoarte: „Liceu, cimitir al tinereții mele…”. Nu ca o judecată teoretică, ci ca o trăire.
Și tocmai aici apare tensiunea care îl interesează pe Haret: școala nu este doar o structură, ci o experiență de viață. Nu doar ceea ce se predă, ci ceea ce se simte. Nu doar programa, ci atmosfera în care un om tânăr începe să se formeze sau să se stingă.
Poate că aici se vede cel mai clar miza lui Haret: nu perfecțiunea unui sistem, ci posibilitatea ca un om să nu fie pierdut în el.
Și poate că aici rămâne întrebarea care nu se mai adresează doar lui Haret, ci și mie, ca o oglindă întârziată: Ce fel de privire asupra lumii las să se formeze în mine – una în care oamenii cresc împreună sau una în care doar trec unii pe lângă alții?
