Mă așez înaintea Sfinției Sale nu ca înaintea unei funcții, deși a purtat multe – Episcop-vicar, Episcop Locțiitor, Arhiereu-vicar – ci ca înaintea unui om care a rămas într-un fir. Ucenic al Părintelui Arsenie Boca, duhovnic la Prislop, slujitor la Densuș, ctitor în munte și profesor, Sfinția Sa nu pare să fi căutat altceva decât continuitatea unei chemări primite.
Dar ceea ce mă oprește nu sunt acestea. Între mine și Sfinția Sa stă un cuvânt. O scrisoare. Un adevăr spus fără ocol: studiul e una… îl pot face toți.
Aici începe oglindirea. Sfinția Sa a primit acest cuvânt și a rămas sub el. Eu îl aud și trec mai departe. Sfinția Sa a fost întrebat dacă ceea ce știe s-a făcut viață. Eu evit întrebarea. Sfinția Sa a avut statornicie – în ucenicie, în ascultare, în slujire. Eu trăiesc fragmentat, între începuturi multe și împliniri puține.
Și mai adânc simt că mă atinge: nu-i destul să știi… trebuie să-ți deprinzi o fire nouă.
Nu o idee nouă. Nu o explicație. O fire.
Lecția nu vine din ceea ce a făcut Sfinția Sa, ci din felul în care a stat sub acest cuvânt. Din tensiunea dintre a ști și a deveni. Din statornicia de a nu fugi de ceea ce i s-a spus.
Azi aleg ceva simplu și greu: să nu mai trec peste cuvântul care mă atinge. Să iau un adevăr pe care îl știu deja și să-l cobor în viață. Să rămân în el până începe să se vadă, chiar puțin.
Pentru că întrebarea nu a rămas în scrisoare duhovnicului, a trecut prin Sfinția Sa și a ajuns la mine: Cât din tot ce știu despre Dumnezeu se vede, cu adevărat, în mine?
Pentru cel care vrea să asculte cuvântul întreg:
Ultima scrisoare a Părintelui Arsenie către Părintele Daniil
