Mă întorc în vremea judecătorilor și mă așez sub un finic.
„Pe vremea aceea, judecător în Israel era Debora…” (Judecători 4:4)
Într-o perioadă în care Israelul era asuprit de Iabin, împăratul Canaanului, și de generalul său Sisera, Dumnezeu a ridicat o femeie curajoasă: Debora, prorocița și judecătoarea lui Israel. Ea este singura femeie judecător menționată în Sfânta Scriptură, iar influența ei în poporul Israel, a fost una deosebită.
Debora s-a remarcat prin înțelepciunea, credința și curajul său, inspirând poporul să se ridice împotriva asupritorilor și să redescopere încrederea în Dumnezeu.
Poporul era risipit. „Fiecare făcea ce era drept în ochii lui.” Și în mijlocul acestei ruperi, ea stătea ca o stâncă. Îl cheamă pe Barac și îi spune ce trebuie făcut. Nu din ea, ci din ceea ce a primit de la Dumnezeu.
Răspunsul lui Barac mă pune pe gânduri: „Dacă vii tu cu mine, mă voi duce…”
Aici începe oglindirea.
Barac, chemat la luptă, cere prezența Deborei. Eu, chemat în lucruri mai mici, cer siguranță. El nu vrea să plece singur. Eu nu pornesc deloc, uneori.
Și Debora, merge. Aici văd ce îmi lipsește: disponibilitatea. Debora nu negociază. Nu amână. Nu așteaptă contextul perfect.
Azi aleg să nu mai aștept momentul perfect. Dacă știu deja ce trebuie făcut – chiar mic, chiar nevăzut – aleg să răspund.
Pentru că întrebarea rămâne, după chemare și după biruință: De câte ori în viața mea, m-am oprit … în loc să las lucrul să meargă până la capăt prin Dumnezeu?
