Îl întâlnesc în evlavia oamenilor.
Se naște în 1910, într-un sat din Hunedoara. Un om simplu, dar cu o minte ascuțită și o foame reală de Dumnezeu. Învață, strălucește, ajunge printre cei mai buni. În 1933 termină Teologia la Sibiu.
Ar fi putut rămâne acolo, dar nu se oprește. Caută mai adânc. Ajunge la București, apoi la Athos în 1939.
În 1940 devine călugăr. Mulțime de oameni îl caută din toate colțurile țării. Prea mulți pentru o lume care nu mai voia astfel de oameni.
Din 1945 începe prigoana. Arestat. Anchetat. Eliberat. Apoi din nou arestat în 1948. Bătut și obligat să dea declarații. Urmărit peste tot. Dus la Canal în 1950. Când se întoarce este din nou anchetat. Din nou închis în 1955. Și, poate mai greu decât toate: scos din slujire în 1959. Redus la tăcere. Un om care vorbea miilor de oameni, nu mai are voie să vorbească.
Și mă uit la Sfinția Sa în acel moment. Nu se revoltă, nu se justifică, nu încearcă să-și recâștige locul. Se smerește, pictează și se roagă. Trăiește în ascuns până în 1989.
Aici înțeleg ceva care mă incomodează:
Sfântul Arsenie nu a devenit mare prin ce a făcut în fața oamenilor. Ci prin ce nu a pierdut când a fost scos din fața lor.
Eu depind de vizibilitate, de validarea oamenilor, de libertatea de a face.
Sfinția Sa a fost lipsit de toate și nu s-a pierdut. Asta îl face sfânt.
Lecția mea e simplă:
Să nu-mi mai leg identitatea de context. Să nu mă mai schimb când pierd controlul, imaginea, locul.
Și întrebarea vine, tăcută, dar exactă: Cine ești… când ți se ia tot ce te făcea vizibil?
