Mă opresc pentru o clipă din agitația mea și încerc să-l privesc pe Sfântul Ioan Maximovici nu ca pe un nume din calendar, ci ca pe un om real, care a trăit într-o lume foarte apropiată de a mea.
Aud cuvintele acestea și știu exact de unde vin, pentru că le-am întâlnit într-un articol pe care l-am citit nu demult, într-un moment în care și eu aveam nevoie de lumină:
„Pe data de 2 iulie îl prăznuim pe Sfântul Ierarh Ioan Maximovici… într-o perioadă încărcată cu multe evenimente întunecate care au încercat să acopere sufletele oamenilor cu o adâncă deznădejde.”
M-am oprit atunci pe rândurile acestea… și parcă nu mai citeam despre trecut. Citeam despre mine.
Dacă vrei să revii la ele, le găsești aici: https://www.putna.ro/ro/xvii-2024-cuvinte-catre-tineri/Minuni-ale-Sfantului-Ioan-Maximovici-543
Și poate că nu întâmplător le-am întâlnit tocmai acum, când simt și eu cât de ușor se poate așeza peste suflet o oboseală tăcută, greu de explicat. Și fără să vreau, fac legătura. Pentru că și eu trăiesc într-o lume care apasă, care obosește, care promite mult și lasă gol în urmă.
În acest context îl privesc pe Sf. Ier. Ioan Maximovici. Nu impresionează prin forță exterioară, nu caută să fie remarcat, nu domină prin discurs și totuși, ceva în jurul lui schimbă oamenii.
Aici apare oglindirea.
Eu alerg după rezultate vizibile, după validare, după sentimentul că „fac ceva important”. Sf. Ier. Ioan Maximovici a ales răbdarea și discreția. Eu mă risipesc în multe direcții, el s-a adunat într-un singur centru: Dumnezeu.
Îl văd mergând printre oameni și îmi dau seama că nu cuvintele lui erau primul lucru care atingea, ci prezența. Era acolo, întreg, disponibil, viu.
Și atunci mă surprind pe mine: eu vorbesc despre lucruri bune, dar de multe ori nu le port cu adevărat în mine.
Apoi revin la cuvintele acestea:
„Noi, care traversăm aceste vremuri, găsim în el sprijin puternic pentru a nu ne lăsa pradă iluziilor acestui veac.”
Și, în final, întrebarea rămâne ca un ecou pe care nu-l pot evita: Unde caut eu sprijinul? În ritmul alert? În oameni? În confirmări rapide? Sau în ceva care rămâne, chiar dacă nu se vede imediat?
