Sfântul și dreptul rege David a fost al doilea rege al Israelului, trăind și domnind în jurul anului 1000 î.Hr. Născut în Betleem, cel mai mic dintre fiii lui Iesei, a fost ales și uns de Dumnezeu prin proorocul Samuel, nu pentru înfățișarea sa, ci pentru inima sa, după cuvântul: „omul se uită la față, iar Domnul se uită la inimă” (I Regi 16).
În tinerețe, David a fost păstor și cântăreț la harpă, ajungând la curtea regelui Saul, unde îi alina suferința. S-a remarcat prin credință și curaj în lupta cu Goliat, pe care l-a biruit nu prin putere, ci prin încredere în Dumnezeu. După o perioadă de încercări și prigoniri din partea lui Saul, a fost uns rege: mai întâi peste Iuda (7 ani), apoi peste întreg Israelul (33 de ani), domnind în total 40 de ani. A cucerit Ierusalimul, pe care l-a făcut capitala regatului și „Cetatea lui David”.
Domnia sa a fost marcată de biruințe militare și de întărirea poporului, dar și de încercări personale. Căderea sa în păcatul cu Batșeba și uciderea lui Urie au adus tulburare în casa și în viața lui. Mustrat de proorocul Natan, David nu a stăruit în greșeală, ci s-a pocăit cu smerenie, rostind cuvintele care au rămas în inimile credincioșilor până astăzi în Psalmul 50: „Miluiește-mă, Dumnezeule…”. Această pocăință sinceră arată adâncimea întoarcerii sale către Dumnezeu.
Viața sa de familie a fost marcată de suferințe: neorânduieli între fii, răzvrătirea lui Absalom și durerea pierderii acestuia. Cu toate acestea, David a rămas un model de conducător care s-a sprijinit pe Dumnezeu și un exemplu de pocăință vie.
Prin viața și chemarea sa, el îl preînchipuie pe Hristos: păstor devenit rege, uns al Domnului și strămoș după trup al Mântuitorului.
Și rămâne întrebarea: De câte ori în rugăciunile mele rostesc cu sinceritate: „Miluiește-mă, Dumnezeule”?
