Mă întâlnesc în Vechiul Testament cu chipul Sfântului Proroc Ilie Tesviteanul, prăznuit pe 20 iulie, omul care a trăit cu aproape 800 de ani înainte de Hristos, într-o vreme în care poporul se îndepărta de Dumnezeu și se închina idolilor. Îl văd ridicându-se singur împotriva acestei rătăciri și vestind că nu va ploua trei ani – și așa a fost. Îl văd apoi rugându-se și aducând ploaia înapoi. Îl văd pe Muntele Carmel, în fața a 450 de preoți ai lui Baal, unde doar jertfa lui se aprinde cu foc din cer, semn că slujește Dumnezeului adevărat. Și, la final, îl văd ridicat la cer într-un car de foc, fără să guste moartea – un om care a trăit cu o credință atât de puternică încât a schimbat lumea din jurul lui.
Privindu-l, simt cât de ușor mă las eu dus de curent. Sf. Ilie a trăit într-o lume care greșea și nu s-a adaptat, nu a tăcut, nu a negociat. Eu, de multe ori, aleg liniștea în locul adevărului, confortul în locul curajului. El a rămas singur, dar ferm. Eu mă tem să rămân singur în convingerile mele.
Din întâlnirea cu el învăț că credința adevărată nu se ascunde și nu se diluează. Lecția lui este despre curajul de a rămâne drept chiar și atunci când toți ceilalți merg în altă direcție. Despre o relație cu Dumnezeu care nu este doar declarată, ci trăită cu putere, până la capăt.
Încerc să duc această lecție în viața mea alegând să nu mai fug de adevăr. Să am curajul să rămân în ceea ce cred, chiar dacă asta înseamnă să fiu diferit sau incomod.
Și întrebarea se întoarce spre mine: De câte ori aleg să mă pierd în mulțime, în loc să rămân statornic în ceea ce știu că este adevărat?
