Săptămâna trecută am deschis „bagajul de mână al sufletului” și ne-am întrebat ce merită să păstrăm și ce să lăsăm în urmă. Poate am renunțat la un regret, la o supărare sau la o grijă pe care o purtam de prea mult timp.
Și totuși, după ce lăsăm ceva în urmă, rămâne un loc gol.
De multe ori ne grăbim să-l umplem. Cu alte griji, cu alte planuri, cu oameni sau cu lucruri care să nu ne lase singuri cu gândurile noastre. Ne sperie liniștea pentru că nu mai suntem obișnuiți cu ea.
Dar dacă nu trebuie să punem imediat nimic în loc?
Un sertar gol nu este inutil. O cameră aerisită nu este pustie. La fel, un suflet care a scăpat de o povară nu este mai sărac. Este doar mai liber.
Avem nevoie și de asemenea spații în viața noastră. Locuri în care să intre aer, lumină și, la timpul potrivit, ceva nou.
Uneori, schimbarea începe foarte simplu: într-o dimineață în care o amintire nu ne mai doare atât de tare, într-o zi în care nu mai simțim nevoia să ne întoarcem mereu la ceea ce a fost sau într-un moment în care putem spune, împăcați: „Sunt bine și așa.”
Poate că liniștea nu este un gol de care trebuie să ne temem. Poate este răgazul de care sufletul nostru avea nevoie pentru a se așeza, pentru a înțelege și pentru a merge mai departe.
Idee de pus în practică:
În fiecare zi, oferă-ți cinci minute numai pentru tine. Fără telefon, fără treburi și fără grija zilei de mâine. Stai în liniște și lasă-ți gândurile să se așeze.
Iar dacă ai eliberat un sertar, un raft sau un colț al casei, nu te grăbi să-l umpli din nou. Lasă-l puțin gol.
Poate că și sufletul are nevoie de același lucru.
Învățăm să acceptăm noul abia atunci când nu ne mai sperie lipsa vechiului.
Poate că nu trebuie să umplem fiecare gol. Uneori, e suficient să facem loc liniștii. Iar în liniștea aceea, fără să ne dăm seama, sufletul învață din nou să respire.
