Slăbiciunea mea, întâlnirea cu Hristos 

Mult timp m-am rușinat de slăbiciunile mele. Le-am ascuns. Le-am împachetat frumos în zâmbete sau în tăceri bine calculate. Am vrut să par tare, să nu deranjez, să nu dezamăgesc.

Până când am obosit. Am obosit să port o armură grea, care nu mă mai apăra, ci mă ținea prizonier.

Apoi a venit o zi în care n-am mai putut masca nimic. Când am căzut. Nu fizic, ci înlăuntrul meu. Când mi s-a destrămat imaginea omului care „se descurcă”. Am plâns. M-am simțit gol. Și poate pentru prima dată, am fost sincer până la capăt cu Dumnezeu.

Acolo, în acel loc de slăbiciune, unde nu mai aveam nimic de oferit în afară de frânturile mele, Hristos a venit aproape. Nu ca să mă certe. Ci ca să-mi spună:

„Îţi este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune.” (2 Corinteni 12, 9)

Și am înțeles. Slăbiciunea mea nu era un capăt. Era începutul unei iubiri mai profunde. O iubire care nu se oferă doar celor puternici, ci mai ales celor căzuți. O iubire care nu mă cere „întreg”, ci vine să mă adune așa cum sunt. Să mă ridice. Să mă vindece.

Slăbiciunea mea a devenit altar. Acolo L-am întâlnit nu pe Dumnezeul judecății, ci pe Dumnezeul milostivirii, al răbdării, al tăcerii care nu pleacă.

Poate și tu, cel care citești, porți în taină o rană. Poate te temi că nu ești destul. Că ești prea slab, prea neputincios, prea instabil.

Vreau să-ți spun ce am trăit pe pielea și în sufletul meu: tocmai în slăbiciunea ta, Hristos vine cu adevărat.

Nu încerca să te aduni înainte să vii la El. Nu-ți cere să fii tare.

Lasă-L pe El să fie puterea ta.

Lasă-L să-ți arate că ești iubit nu pentru ceea ce reușești, ci pentru cine ești – fiu al Lui, chiar și când ești căzut.