Când credința îți devine respirație
Astăzi, Duminica a 10-a după Rusalii, am citit din Evanghelia după Matei și m-am regăsit în chipul acelui tată îngenuncheat în fața lui Hristos. Un om disperat, cu inima sfâșiată, care vede cum copilul său se zbate între viață și moarte. Îi simt respirația frântă, îi aud strigătul care sfidează rușinea și frica: „Doamne, miluiește pe fiul meu!”
Mi-am amintit de momentele în care am ajuns și eu în punctul acela. Când am bătut la toate ușile, am încercat toate soluțiile, și totuși, nimic nu s-a schimbat. Când m-am întrebat, cu lacrimi și amărăciune: „De ce nu am reușit?”
În Evanghelie, ucenicii nu au putut vindeca copilul, deși primiseră putere să vindece și să izgonească demoni. Și atunci Hristos rostește cuvinte care m-au atins direct: „Din pricina puținei voastre credințe… acest neam de demoni nu iese decât cu rugăciune și cu post.”
Am înțeles că uneori nu lipsa efortului ne oprește, ci lipsa rădăcinii în credință. Că am nevoie nu doar de determinare, ci de o legătură vie cu Dumnezeu, hrănită prin rugăciune și întărită prin post. Pentru că sunt lupte pe care nu le câștig doar cu mintea și voința mea.
Nu știu prin ce treci acum. Poate că ești obosit, poate că te simți la capătul puterilor, poate că ești în prag să spui „Nu mai are rost.” Dar îți spun: tocmai acum e momentul să nu te oprești. Când credința devine respirația ta, nu mai întrebi „Oare se poate?”, mergi mai departe și spui „Cu Dumnezeu, înainte.”
Prietenul meu cititor,
Dacă azi îți tremură genunchii, îngenunchează.
Dacă îți tremură glasul, roagă-te.
Și dacă simți că nu mai poți, ține minte: nu puterea ta schimbă lucrurile, ci puterea lui Dumnezeu lucrând prin credința ta.
Evanghelia acestei duminici ne cheamă la o autoanaliză sinceră: cât de adâncă este încrederea noastră în Hristos? Credem cu adevărat că El poate face totul, chiar și atunci când totul pare pierdut? Sau credința noastră se topește odată cu primele lovituri ale vieții? Adevărul este că nu avem nevoie de o credință mare ca să începem – aven nevoie de una vie, chiar dacă la început e doar „cât un grăunte de muștar”.