Tăcerea care zidește

Am înțeles cu timpul că nu este nevoie să spun întotdeauna tot ceea ce gândesc. La început am privit acest lucru ca pe o limitare, dar apoi am descoperit că în tăcere se ascunde o mare înțelepciune. Uneori, un gând nerostit poate să-mi păstreze pacea, să protejeze relații și să mă ferească de regrete.

Am văzut de multe ori cum un cuvânt spus la mânie rănește, în timp ce o tăcere plină de răbdare vindecă. Am învățat că nu toate gândurile trebuie îmbrăcate în vorbe, dar toate cuvintele trebuie îmbrăcate în iubire. „Cuvintele frumoase sunt un fagure de miere, dulceaţă pentru suflet şi tămăduire pentru oase.” (Proverbe 16:24).

În călătoria mea, am înțeles că adevărata putere a limbii este de a clădi, nu de a distruge. „În puterea limbii este viaţa şi moartea şi cei ce o iubesc mănâncă din rodul ei.” (Proverbe 18:21). Dacă aleg să rostesc ceea ce dă viață, atunci cuvintele mele pot ridica pe cineva din descurajare, pot aduce pace într-o dispută sau pot semăna curaj într-o inimă frământată.

Dar pentru aceasta e nevoie de răbdare, de ascultare și de discernământ. „Să ştiţi, iubiţii mei fraţi: orice om să fie grabnic la ascultare, zăbavnic la vorbire, zăbavnic la mânie.” (Iacov 1:19). Aceasta este lecția pe care încerc să o învăț zi de zi: să ascult mai mult decât vorbesc, să gândesc înainte de a rosti și să aleg tăcerea atunci când cuvintele mele nu pot aduce lumină.

Astăzi aleg să nu las gândurile mele să alunece direct pe buze, încerc să le trec prin filtrul inimii. Îmi doresc ca fiecare cuvânt pe care îl spun să fie ca o sămânță bună, care, odată așezată în sufletul cuiva, să dea rod de nădejde, bucurie și credință.

Înainte de a rosti ceva, să ne întrebăm fiecare – „cuvintele mele vor ridica sau vor doborî?” Dacă alegi să ridici, vei fi mereu un aducător de lumină în viața celor din jur.