Inima ne-nduplecată

Privește-ți inima pentru o clipă.

Poetul Traian Dorz ne amintește în poezia „Doamne, nu-i pe lume piatră”, că nimic pe lume nu este atât de dur încât să nu poată fi sfărâmat sau topit: piatra, fierul, obstacolele materiale – toate cedează sub foc și apă, sub sudoare și efort.

Dar inima noastră grea poate rămâne neclintită.

„Numai inima-mpietrită / cât o rogi, stă neclintită / cât o chemi, stă nesimţită / cât o uzi, stă nerodită.”

Uneori lacrimile nu ajung, rugăciunile nu schimbă nimic, eforturile nu frâng zidul interior. Această duritate nu este doar o caracteristică a firii noastre, este și un avertisment: inima noastră are nevoie de deschidere, de smerenie, de iubire reală pentru a fi transformată.

„Inimă ne-nduplecată, când vrei să te frângi odată?”

Nu lăsa obstacolele exterioare să te amăgească: nu fierul sau piatra sunt cele mai greu de frânt, ci inima care refuză iubirea și schimbarea. Fiecare clipă în care rămâi închis în tine este o pierdere de timp, o pierdere de viață, o pierdere de har.

Ultima strofă adaugă cea mai profundă lecție:

„Dar pe tine, cât ţi-ar plânge/ şi-n iubire cât te-ar strange / spre-a Lui Cruce şi-al Lui Sânge’ / nici Hristos nu te mai frânge…”

Chiar și iubirea divină poate fi primită doar atunci când inima noastră este deschisă. Nici cel mai mare har, nici cea mai pură iubire nu pot transforma un suflet care refuză să se deschidă. Responsabilitatea este a ta: doar tu poți să-ți lași inima să se frângă pentru a renaște.

Respiră adânc. Gândește-te la toate pietrele și fiarele pe care le-ai înfruntat deja și cum s-au înmuiat sub efortul tău. Imaginează-ți acum propria inimă. Simte cum ea poate deveni moale, deschisă și vie, dacă alegi să renunți la rigiditate, dacă alegi smerenia, iubirea și compasiunea.

Astăzi este ziua în care poți alege: să lași iubirea să pătrundă sau să rămâi închis în tine.