Iubire și slăbiciune

„Dacă iubești un om perfect, n-ai niciun merit că-l iubești…” scria Octavian Paler.

Și cât adevăr ascunde acest gând!

Sunt un om imperfect. Port în mine slăbiciuni, neputințe, rătăciri. Și uneori mă întreb: oare iubirea celor din jur se va clătina atunci când aceste slăbiciuni se arată? Cât de ușor e să iubești partea luminoasă a cuiva, cât de greu e să rămâi lângă el atunci când umbrele ies la suprafață.

Dar tocmai aici se ascunde taina iubirii. Nu iubirea care se hrănește doar din frumusețe și reușite, ci iubirea care se apleacă și asupra rănilor, care știe să ierte și să ridice. „Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată.” (1 Corinteni 13:7-8).

A iubi un om imperfect înseamnă a-l privi prin ochii lui Hristos. Eu, prin mine însumi, nu pot. Dar prin El, da. El m-a iubit pe mine, cel slab și păcătos, până la jertfă. Și atunci cum să nu încerc și eu să iubesc pe cel de lângă mine, chiar și când cade?

Poate abia aici, în exercițiul acesta dureros și frumos, învăț ce e iubirea: să primesc pe celălalt nu pentru perfecțiunea lui, să-l primesc pentru că e un suflet purtat de Dumnezeu, așa cum sunt și eu.

Cât de ușor este să judecăm, să ne îndepărtăm, să punem etichete! Și cât de greu este să rămânem aproape, să îmbrățișăm neputința altuia fără să ne simțim amenințați. Dar tocmai aici se arată asemănarea noastră cu Hristos: „Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv.” (Luca 6:36).

Poate adevărata maturitate a inimii nu se vede în felul cum iubesc un om bun, ci în felul cum iubesc un om slab. Atunci iubirea mea nu mai e simplu sentiment, este lucrare, jertfă, cruce. Și poate tocmai acolo începe să rodească adevărata fericire – aceea care se naște când, în loc să cer să fiu iubit pentru meritele mele, învăț să iubesc pe celălalt așa cum este.

Adevărata iubire nu se teme de imperfecțiune. Ea știe că acolo unde omul slăbește, Dumnezeu lucrează mai puternic.