Când inima devine Cer

Am recitit de curând poezia lui Vasile Voiculescu – „Prizonierul”.

Și am simțit cum fiecare vers îmi răscolește adâncurile.

„Uneori calcă cineva în inima mea…” – ce imagine simplă și cutremurătoare!

Nu știu dacă ți s-a întâmplat și ție să simți, fără să știi de ce, că înăuntrul tău se mișcă ceva. Că o putere nevăzută îți atinge sufletul, îl strânge, îl frânge, îl învață.

Voiculescu nu vorbește aici doar despre boală sau durere, vorbește despre vizita tainică a lui Dumnezeu. Despre acel moment în care inima, deși speriată, începe să bată altfel – mai repede, mai adânc, mai viu. E suferință, dar e și chemare.

„Omule, scoală, este El!” –  inima devine mesagerul divin.

Ce taină mare: locul durerii noastre e același loc unde Dumnezeu se descoperă!

Ceea ce credeam că ne sfărâmă, ne sfințește. Ceea ce părea sfârșit, devine început.

Și atunci când omul, biruit de har, Îl simte aproape, izbucnește:

„Oh, Te-am prins, Doamne, nu mai scapi, te ţin prizonier…”

Dar Dumnezeu, cu blândețea Lui veșnică, zâmbește: „Ține-Mă o clipă.”

Pentru că El nu Se lasă prins, El Se dăruiește.

O clipă de prezență dumnezeiască valorează mai mult decât o viață întreagă de autosuficiență.

Acea clipă a fost de ajuns: „Inima mi se făcuse Cer.”

Uneori, El calcă în inima noastră.

Ne doare, dar nu ne e frică.

Pentru că din acea durere se naște lumina care ne schimbă, ne vindecă și ne face… Cer.

Prizonierul

de V. Voiculescu

Uneori calcă cineva în inima mea,

Calcă aprins, parcă s-o ia. 

O măsoară în jos şi-n sus.

Eu tac, ascult şi adast supus: 

O fi boala, o fi moartea

Nu mă răzvrătesc, asta mi-e partea. 

Mă doare, dar nu mi-e frică

Numai inima se face mică, mică… 

Într-o noapte paşii largi, tot mai largi…

– Domol, inimă, că te spargi. 

Strig la ea – eşti nebună?

Ea-mi bate-n urechi să-mi spună: 

Omule, scoală, este El!

– Care El? Cine? Stai niţel! 

El, Domnul, gâfâie ea,

Ne măsoară cu pas de stea… 

Eu dintr-o dată-mi încordez tăria

Cataracată mă inundă bucuria: 

– Oh, Te-am prins, Doamne, nu mai scapi, te ţin prizonier…

– “Bine, zâmbi El, ţine-Mă o clipă” – Ah, gemui, pier…

O clipă, inima mi se făcuse Cer.