„De ce?”

Nu e prima oară când Îți pun întrebări, Doamne.

Dar astăzi… astăzi parcă nu caut răspunsuri, vreau doar să știu că mă asculți.

Mi se adună în suflet prea multe „de ce-uri”.

Nu despre lume, ci despre mine, despre noi.

Despre tot ce doare și nu se mai explică.

De ce pleacă cei buni prea repede?

De ce rămânem uneori goi, chiar și când avem totul?

De ce iubim abia după ce pierdem?

De ce tăcem atunci când ar trebui să spunem „te iubesc”?

Uneori îmi vine să cred că viața e o școală a întrebărilor, nu a răspunsurilor.

Poate că „de ce”-urile” nu sunt semn de necredință, ci de iubire.

Numai cine iubește întreabă.

Numai cine suferă vrea să înțeleagă.

Numai cine crede că există sens, caută.

Așa că Te întreb, Doamne, dar fără teamă:

De ce unele drumuri se opresc când abia prindem curajul să mergem?

De ce liniștea vine mereu după furtună?

De ce răspunsurile vin abia când nu le mai cerem?

Poate pentru că așa lucrezi Tu – în tăcere.

„Ceea ce fac Eu, tu nu ştii acum, dar vei înţelege după aceasta.” (Ioan 13:7)

Și poate atunci, în clipa aceea de după, voi înțelege tot.

Nu pentru că mi-ai răspuns la fiecare întrebare, ci pentru că ai fost acolo, în toate, chiar și în tăcerile mele.