Noiembrie – luna amintirilor care nu mor

Noiembrie are un fel al lui de a ne opri puțin din alergare. E ceva în aerul rece și în frunzele care se risipesc pe pământ, ceva ce ne face să privim înapoi. E o lună a nostalgiei, a unei tăceri care vorbește despre tot ce a fost cândva aproape și acum trăiește doar în inimă.

În această lună, îi simt mai aproape ca oricând pe cei dragi care au trecut în veșnicie. Nu îi mai pot atinge, dar îi port cu mine în fiecare zi. Îi aud în amintiri, îi simt în locurile pe unde am umblat împreună, în sfaturile pe care încă le urmez fără să-mi dau seama. Dragostea nu dispare atunci când persoanele pleacă.

Noiembrie mă face să mă gândesc și la timpul meu. Zilele se scurtează, iar serile se grăbesc să sosească. Asta mă invită la meditație. La recunoștință pentru verile sufletului meu, dar și la curaj pentru ceea ce urmează. Există o frumusețe a maturității, o liniște a înțelegerii, o lumină care se aprinde tocmai prin întunericul de afară.

Pe măsură ce frunzele cad, învăț că nimic nu se pierde cu adevărat dacă este păstrat în iubire. Așa cum pomii se dezbracă pentru a renaște, la fel sufletul se eliberează de greutăți ca să poată primi noutatea pe care Dumnezeu o pregătește. Moartea nu rămâne niciodată ultimul cuvânt. În fiecare lacrimă se ascunde o sămânță de nădejde.

Cel viu, cel ce trăiește încă în lumina lui Dumnezeu, poate spune astăzi:

„Îți mulțumesc, Doamne, pentru tot ce am avut. Îți mulțumesc pentru tot ceea ce încă pot avea.”

Asta este puterea lui noiembrie. Ne apleacă fruntea puțin, dar numai ca să ne poată ridica privirea spre cer.