Reflecție asupra efemerității

Sunt oameni care se îmbolnăvesc. Merg în spital. Suferă intervenții chirurgicale, sunt la un pas de moarte… și totuși, se vindecă, parcă prin minune. Și totuși, când se văd vindecați, continuă aceeași viață. Nu țin cont de sfaturile medicului. Nu înțeleg cum se poate așa. Mereu am crezut că din spital ieși alt om, dar, de cele mai multe ori, nu e așa.

Mai există o altă categorie: oameni care merg la biserică, ascultă cu atenție Evanghelia, predica, se roagă, se spovedesc, se împărtășesc… și te-ai aștepta să se schimbe. Dar nu. Ies exact aceiași oameni, cu suflet mic, neîncăpător.

Și totuși, nimic nu te poate lovi mai puternic decât realitatea morții. Cum poți să nu te schimbi după ce treci printr-un cimitir? Cum poți să rămâi la fel de mic, cu inima închisă și egoistă, când guști un pic din amarul morții și al efemerului? Din cimitir, toți ar trebui să ieșim transfigurați, ascultând refrenul celor ce odihnesc sub cruci: „vei fi ca noi”.

Și totuși, oamenii continuă să trăiască indiferenți, egoiști, lipsiți de bunătate, ca și cum nu ar muri niciodată. Uită să-și amintească de moarte. Refuză să privească cel mai sigur adevăr: toți murim.

Biblia ne amintește: „Şi precum este rânduit oamenilor o dată să moară, iar după aceea să fie judecata,” (Evrei 9,27).

Pentru multe evenimente importante din viața noastră facem zeci de repetiții. Pentru moarte, niciuna. Nimic.

Așa că rămâne un singur adevăr: trăiește fiecare zi ca și cum ar fi ultima, pentru că într-o zi chiar așa va fi. Și atunci… tot ce ai trăit va conta.