Lăsatul secului pentru Postul Nașterii Domnului

Ziua de astăzi are un farmec aparte. Nu e doar o simplă dată din calendar. E o poartă. Dincolo de ea începe Postul Nașterii Domnului, o vreme în care încercăm să ne facem sufletul încăpere încăpătoare pentru Hristos-Pruncul.

Uneori intrăm în postori obosiți, apăsați de lume, de griji, de cuvinte rostite fără rost. Alteori intrăm în el grăbiți sau distrați, fără să simțim că ne stă înainte un drum de taină. Poezia poate fi însă un clopoțel care ne trezește:

Rugă

de Carmen Pinte

Din lacrimi verzi de întristare

sculptez un chip nedefinit,

suspinu-mi iese la-întâmplare,

renasc din sufletu-mi rănit. 

Sunt mii de ochi vrăjiți de astre,

nici nu mai știu ce este rău,

când mă agăț de nopți sihastre,

pe luciul zilei-apare-un hău. 

Să ne rugăm citind Psaltirea,

și Crezul să-l rostim în gând,

ne regăsim astfel menirea,

pășind pe cale-nțelegând… 

Nu mai e loc de răutate,

de lacrimi și de întristări,

și nici de vorbe aruncate

la întâmplare, peste zări! 

Martori suntem ‘n aceste zile

la dezbinări și învrăjbiri,

să nu lăsăm ca vremurile

inimi să frângă în dureri…

Carmen Pinte ne pune oglinda în față. Ne arată cât de ușor ne rătăcim între „lacrimi și întristări” și cât de necesară devine rugăciunea care vindecă, unește și reașază omul în firescul iubirii.

Postul acesta nu este despre „ce nu mâncăm”. Este despre ce lăsăm în urmă ca să facem loc înlăuntrul nostru.

Nu mai e loc de răutate.

Nu mai e loc de vorbe care rănesc.

Nu mai e loc de dezbinare.

„Să nu lăsăm ca vremurile

inimi să frângă în dureri…”

Hristos vine. De fapt, El vine mereu, dar în acest post ne învață să ne pregătim Bucuria în mod conștient. Cu blândețe. Cu rugăciune. Cu mâini care ajută. Cu pași care se apropie de ceilalți.