Când încerci să fii altcineva, riști să nu te mai recunoască nici cei de lângă tine 

Am auzit odată o poveste care m-a făcut să mă opresc din tot ce făceam. Spunea așa: o bătrână credincioasă visează într-o noapte că Dumnezeu îi promite încă 30 de ani de viață. Când se trezește, plină de entuziasm, își scoate toate economiile și merge la o clinică de chirurgie estetică – își zice că dacă mai are de trăit, vrea s-o ia de la capăt, mai “pregătită”, mai “înnoită”, mai “frumoasă”. La ieșirea din clinică nu mai semăna deloc cu ea însăși. Arăta ca un fotomodel. Dar, pe drumul spre casă, o mașină o lovește și ajunge în rai. Plină de revoltă, îi spune lui Dumnezeu:

– Doamne, mi-ai promis 30 de ani! Ce caut aici?

Dumnezeu o privește, se apropie puțin și îi răspunde ușor jenat:

– Tu erai?… Iartă-Mă, dar nu te-am mai recunoscut.

Când am auzit povestea aceasta, ceva m-a zguduit. Mi-am dat seama cât de ușor ne este să ne schimbăm în afară și cât de greu înăuntru. Cât de tentant e să ne ajustăm chipul, stilul, mersul, felul de a părea – și cât de rar ne lucrăm inima, răbdarea, credința, bunătatea.

Și m-am întrebat, sincer: de câte ori am încercat și eu să fiu cineva care nu sunt? De câte ori am vrut să mă mulez pe așteptările altora, să semăn cu ce văd în jur, să mă cosmetizez ca să “merit” atenția lumii?

Dar în fiecare dintre noi există un adevăr pe care nu-l poate copia nimeni. Un chip, un glas, un fel de a merge, de a iubi, de a privi, pe care Dumnezeu nu l-a mai repetat în nimeni altcineva.

Și-mi spun astăzi mie, iar ție îți spun printre rânduri: nu risca să-ți pierzi autenticitatea. Poți pierde orice altceva în viața asta, dar nu pe tine. Dumnezeu nu vrea o versiune îmbunătățită, retușată, duplicată. El vrea originalul – pe cel pe care l-a creat cu mâinile Lui.

Și dacă e greu să revenim la adevăr, putem începe încet, smerit: printr-un pic de post.

Post din comparații. Post din măști. Post din a fi “ca ceilalți”.

Post din tot ce ne fură identitatea.

„Te voi lăuda, că sunt o făptură aşa de minunată. Minunate sunt lucrurile Tale şi sufletul meu le cunoaşte foarte.” (Psalmul 138,14)