Când iubirea devine puterea sufletului 

Uneori, puterea sufletului începe acolo unde înțelegem ce este cu adevărat de preț.

Poezia „Doamne, dacă-mi ești prieten” a lui Spiridon Popescu, nu este doar o rugăciune, este și o mărturisire simplă și curată a omului care a învățat să iubească. Ea ne amintește că adevărata bogăție nu stă în lucrurile pe care le avem, ci în oamenii pentru care am da totul – părinți, copii, cei dragi, prietenii care ne țin inima vie.

Ne petrecem adesea zilele alergând după lucruri trecătoare, însă poezia ne pune în față o întrebare esențială: pentru cine trăim cu adevărat? Pentru ce merită să luptăm? Pentru ce merită să fim mai buni, mai răbdători, mai ascultători de glasul inimii?

Și poate că tocmai asta e puterea ei: ne reamintește, cu o sinceritate dezarmantă, că iubirea nu e o slăbiciune, ci o formă de curaj. Curajul de a spune: „Ia-mi ce e al meu, dar lasă-mi ce iubesc.”

Indemnul acestei poezii devine astfel unul simplu și motivațional:

Păstrează vie dragostea. Prețuiește oamenii tăi. Nu renunța la ceea ce îți ține sufletul cald.

Pentru că, la finalul zilei, puterea nu o găsești în ceea ce strângi, ci în ceea ce ești dispus să dăruiești.

Poezia „Doamne, dacă-mi ești prieten” ne așază în fața unei oglinzi simple și sincere: omul nu se teme să piardă lucruri, ci oameni; nu bunurile îl țin viu, ci dragostea.

Cuvintele ei ne amintesc de adevărul Evangheliei: inima se leagă nu de ceea ce adunăm, ci de ceea ce iubim. Și, în lumina Scripturii, înțelegem că cea mai mare comoară a omului nu este niciodată materială – este legătura lui cu cei dragi și cu Dumnezeu.

Doamne, dacă-mi eşti prieten…

Doamne, dacă-mi eşti prieten,

Cum te lauzi la toţi sfinţii,

Dă-i în scris poruncă morţii

Să-mi ia calul, nu părinţii.

Doamne, dacă-mi eşti prieten,

N-asculta de toţi zurliii,

Dă-i în scris poruncă morţii

Să-mi ia calul, nu copiii.

Doamne, dacă-mi eşti prieten,

Nu-mi mai otrăvi ursita,

Dă-i în scris poruncă morţii

Să-mi ia calul, nu iubita.

Doamne, dacă-mi eşti prieten,

Cum susţii în gura mare,

Moaie-ţi tocul în cerneală

Şi-nainte de culcare

Dă-i în scris poruncă morţii,

Când şi-o ascuţi pumnalul,

Să-l înfigă-n mine, Doamne,

Şi să lase-n viaţă calul.

de Spiridon Popescu