Când lăcomia îți fură libertatea

Uneori, viața ne pune în față farfurii strălucitoare, dulceață la vedere, promisiuni care ne fac să uităm tot ce știm – exact ca muștele. Se aruncă asupra hranei fără să privească în jur, fără să cântărească, fără să gândească. Și tocmai acolo, în ceea ce părea cel mai dulce, își găsesc robia.

Așa suntem și noi atunci când dorim cu ardoare ceva ce nu este al nostru, când pofta ne întunecă judecata, când ne aruncăm asupra lucrurilor lumii: bani, atenție, confort, plăcere, laudă, apreciere. De multe ori, ceea ce ni se pare dulce la început devine cleiul în care se afundă sufletul.

Biblia ne avertizează de mii de ani:

„Păzeşte-ţi inima mai mult decât orice, căci din ea ţâşneşte viaţa.” (Pilde 4, 23)

Căci primejdia cea mai mare nu stă în lucruri, ci în felul în care ne lipim inima de ele.

Lăcomia nu doar că nu ne hrănește – ne prinde. Ne ține. Ne închide.

Postul este tocmai exercițiul care ne dezlipește de „marmelada” lumii.

Este timpul în care alegem să poftim mai puțin – ca să iubim mai mult.

Să mâncăm mai puțin – ca să ne hrănim sufletul mai bine.

Și pentru că uneori înțelepciunea se ascunde în cele mai simple imagini, în povești mici, las mai jos o poezie care luminează, cu un strop de umor și mult adevăr, tocmai această lecție despre poftă, măsură și libertate:

„Lăcomia Muștelor” – de Marioara Ardelean

Un roi de muște flămânzite

Doreau mâncare, zăpăcite,

Zburau nervoase, agitate,

Dar nu găseau pe săturate.

Și, hoinărind ca apucate,

Găsiră hrană pentru toate:

Pe masă, bine așezată,

Era dulceața căutată.

Plonjând spre ea cu lăcomie,

S-au așezat pe farfurie.

La foamea ce le bântuia,

Nu s-au gândit ce va urma.

Au savurat, ca leșinate,

Dar când să plece, nu se poate!

Sărmanele s-au înglodat

În marmelada ce-au aflat.

Morala: A pofti nu este bine,

Ceea ce nu-ți aparține!

Lacom tare dacă ești,

S-ar putea să o pățești!