Curajul de a rămâne drept atunci când lumea se clatină

Trăim într-o lume care confundă curajul cu obrăznicia și tăria cu agresivitatea. Suntem încurajați să ne impunem cu orice preț, să călcăm peste alții pentru a fi văzuți, apreciați, validați. Și totuși, de câte ori nu simt că acest tip de „curaj” mă golește pe dinăuntru? Adevărata încercare nu este să strig mai tare decât ceilalți, ci să rămân fidel adevărului chiar și atunci când acesta nu mai este la modă.

Curajul cere sacrificiu. Cere să accept că pot fi neînțeles, judecat sau chiar respins. Cere să spun „nu” atunci când toți ceilalți spun „da”. Cere să nu mă rușinez de credința mea, de valorile mele, de lumina pe care am primit-o. Pentru că, în adâncul sufletului, știu că renunțarea la adevăr nu aduce pace, ci doar o liniște falsă.

De multe ori, frica se ascunde sub masca prudenței. Îmi spun că „nu e momentul”, că „nu are rost”, că „nu depinde de mine”. Dar adevărul este că lumea nu se schimbă prin cei care tac, ci prin cei care au curajul să rămână verticali. Nu prin perfecți, ci prin oameni care cad, se ridică și merg mai departe cu inima curată.

Îmi amintesc mereu cuvintele Scripturii: „Fii tare şi curajos, să nu te temi, nici să te spăimântezi, căci Domnul Dumnezeul tău este cu tine pretutindenea, oriunde vei merge.” (Iosua 1,9).

Poate că și tu simți uneori presiunea de a renunța, de a te pierde în mulțime, de a deveni „ca toți ceilalți”. Dar lumea nu are nevoie de copii palide ale aceluiași model. Are nevoie de oameni întregi. De inimi curajoase. De pași făcuți cu credință.

Curajul începe acolo unde încetez să mai fug de ceea ce sunt.