Ceea ce văd nu este întotdeauna adevărul

Am învățat, uneori prea târziu, că ceea ce văd nu este întotdeauna ceea ce este. Am judecat repede, am tras concluzii dintr-o privire, dintr-un gest, dintr-o reacție care părea clară. Și de fiecare dată când am făcut asta, m-am grăbit mai mult decât era nevoie.

Îmi vine în minte imaginea unei fetițe care ține două mere în mâini. Când mama îi cere unul, copilul mușcă din amândouă. La prima vedere, pare egoism. Pare lipsă de generozitate. Și totuși, realitatea era cu totul alta: fetița voia să-i ofere mamei mărul mai dulce. Cât de ușor este să înghețe zâmbetul pe chip atunci când nu înțelegem contextul. Cât de repede rănim, fără să rostim niciun cuvânt.

De prea multe ori, mă uit la oameni și cred că știu. Cred că înțeleg. Cred că pot explica comportamente, intenții, alegeri. Dar nu văd luptele lor, fricile lor, motivele adânci. Nu știu ce i-a format, ce i-a rănit, ce i-a învățat să reacționeze așa. Judecata este ușoară. Înțelegerea cere timp, răbdare și inimă.

Am realizat că cei care muncesc mai mult nu sunt slabi, ci responsabili. Cei care își cer scuze primii nu sunt vinovați, ci maturi.

Poate că și tu ai fost judecat greșit. Poate că și tu ai oferit „mărul mai dulce” și ai fost înțeles pe dos. De aceea aleg, conștient, să ofer oamenilor dreptul de a se explica. Aleg să nu mai condamn înainte să cunosc. Aleg să privesc cu ochi mai blânzi, pentru că blândețea nu slăbește caracterul, ci îl întărește.

Scriptura spune clar: „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi” (Matei 7,1). Nu este un avertisment aspru, ci o invitație la umanitate. La a vedea mai mult decât aparența. La a asculta înainte de a decide.

Pentru că într-o zi, drumurile noastre se vor despărți. Vom rămâne cu amintiri, cu fotografii și cu oameni care au însemnat „acasă” pentru o vreme. Și atunci nu ne vom aminti cine a avut dreptate, ci cine a fost bun. Cine a înțeles. Cine a ales să nu judece.

Adevărul începe acolo unde încetez să cred că știu totul despre ceilalți.