Minciuna care începe în mine

Am descoperit că cea mai periculoasă minciună nu este cea rostită cu voce tare, ci cea pe care mi-o spun mie însumi. O spun în tăcere, o repet până devine confortabilă și, la un moment dat, ajung să o cred. Nu mai doare. Nu mai deranjează. Dar tocmai aceasta este capcana. Pentru că atunci când adevărul este sacrificat pentru liniște, liniștea devine falsă, iar sufletul începe să se golească.

Dostoievski avea dreptate: „Nu minți! Mai ales, nu te minţi singur. Cel care se minte pe sine şi-şi pleacă urechea la propriile sale minciuni ajunge să nu mai deosebească adevărul nici în el, nici în jurul lui şi să nu mai aibă respect nici pentru sine, nici pentru ceilalți. Iar dacă nu respectă pe nimeni, nici nu poate iubi pe cineva, şi astfel, neiubind pe nimeni, ca să se afle în treabă sau ca să-şi omoare urâtul, se lasă în voia patimilor şi ispitelor trupeşti, şi, stăpânit cum e de metehne, ce deosebire mai poate fi între el şi un animal? Toate acestea pentru că s-a mințit continuu, pe sine și pe alții”. (Dostoievski în romanul Fraţii Karamazov)

Autoamăgirea este comodă. Adevărul este incomod. Adevărul cere să mă opresc, să privesc în interior. Și de multe ori, adevărul doare. Dar durerea lui vindecă, în timp ce minciuna doar amorțește.

Când nu mai iubesc adevărul, ajung să trăiesc din instinct, nu din convingere. Adevărul, oricât de greu ar fi, mă ține viu. Mă păstrează treaz. Mă face responsabil. Scriptura spune limpede: „Veți cunoaște adevărul, iar adevărul vă va face liberi” (Ioan 8,32). Nu spune că adevărul va fi comod sau plăcut, ci eliberator.

Poate că și tu ai simțit, la un moment dat, că ceva nu e în regulă, dar ai ales să treci mai departe. Poate că ți-ai spus că „nu e atât de grav”, că „toți fac la fel”, că „mâine va fi mai bine”. Dar mâine începe întotdeauna cu adevărul de azi.

De aceea aleg să nu mă mai mint. Nici pe mine. Nici pe ceilalți. Pentru că vreau să pot iubi. Să respect. Să rămân om. Adevărul nu mă distruge. Minciuna o face.