Mă întorc în timp, în pustia de lângă Ierusalim, în secolul al VII-lea, pe vremea împăratului Heraclius. În Lavra Sfântului Sava trăiesc călugări care au ales liniștea, rugăciunea și viața ascunsă de lume. Printre ei este și un tânăr călugăr, Ioan. Nu era cunoscut pentru vreo mare învățătură, ci pentru ceva simplu și tăcut: îi îngrijea pe cei săraci și pe cei fără adăpost.

În acei ani, saracinii năvăleau adesea peste mănăstirile din pustie. Într-o zi de 13 martie au intrat și în Lavră, cerând aur și odoare. Dar călugării nu aveau decât puțină hrană și haine vechi. Atunci au început prigoana. Ioan a fost prins, bătut și torturat cu cruzime. I-au tăiat tendoanele de la mâini și de la picioare și l-au târât pe pietre, încercând să-l facă să trădeze. Dar nu au putut lua de la el ceea ce conta cu adevărat: credința.

În cele din urmă, el și alți frați au murit sufocați într-o peșteră din mănăstire, rămânând credincioși până la capăt.

Privesc la acest tânăr călugăr și mă întreb ce avea el și îmi lipsește mie. Ioan nu avea putere. Nu avea scăpare. Nu avea nici măcar apărare. Dar avea statornicie.

Eu mă tulbur uneori pentru lucruri mici: pentru o nedreptate, pentru o vorbă, pentru o frică trecătoare. El a rămas credincios chiar și atunci când viața îi era luată.

Chipul lui Ioan mă învață că adevărata credință nu se vede doar în liniștea rugăciunii, ci mai ales în clipa încercării. Sfinții nu sunt oameni fără durere. Sunt oameni care nu își pierd direcția inimii atunci când durerea vine.

Ioan nu a apărat aur sau odoare. A apărat ceva mai adânc: fidelitatea față de Dumnezeu.

Și uneori mă întreb dacă eu păstrez această fidelitate în încercările mele mici de fiecare zi.

Și întrebarea se întoarce spre mine: Ce rămâne din credința mea atunci când vine încercarea?

Ioan, tânărul călugăr mucenic din mănăstirea Sf. Sava cel Sfințit este pomenit în ziua de 20 martie.