Mă uit la Mircea cel Bătrân, domnul Țării Românești, care a domnit aproape 30 de ani. Într-o vreme de primejdie, când turcii și vecinii amenințau pământul și credința, el a ținut în picioare țara și Biserica. Cu pricepere și curaj, a clădit, a sprijinit mănăstiri, a dat legi, a încurajat comerțul, a întărit armata și a păstrat ortodoxia vie.

Sub privirea lui, Țara Românească a crescut în teritoriu, economie și credință. Nu doar un domn, ci un om al credinței: „Eu, cel întru Hristos Dumnezeu, binecredinciosul și de Hristos iubitorul și binefăcătorul, Io Mircea…” – așa își începe documentele, arătând că puterea nu e doar a celui care stă pe tron, ci a celui care stă înaintea lui Dumnezeu.

Privesc la Mircea și mă întreb ce am eu din tăria lui. Are curajul de a înfrunta primejdii, răbdarea de a clădi și înțelepciunea de a conduce cu dreptate. Eu câteodată aleg calea ușoară, când ar trebui să înfrunt provocările cu credință și hotărâre?

El nu doar că apăra țara, dar și oamenii ei și credința lor. Eu câteodată uit de responsabilitatea mea față de cei din jur, sau față de valorile care țin lumea vie și dreaptă?

Chipul lui Mircea mă învață că un lider adevărat nu e doar cel care câștigă bătălii, ci cel care păstrează vie credința și viața celor pe care-i conduce.

Și întrebarea se întoarce spre mine: Ce pot apăra astăzi în viața mea – oameni, valori, credință – chiar dacă drumul este greu și primejdios?