Mă opresc înaintea chipului lui Iustinian Simion, medic neurochirurg, și, de data aceasta, nu mai privesc în trecut, ci în prezent. Îl văd într-o sală de operații, acolo unde totul pare să țină de precizie, știință, control. Și totuși, el intră cu inima, împreună cu Dumnezeu, în creierul pacienților.

Nu lasă credința în afara actului medical și nici rațiunea în afara sufletului. După ce tratează prin știință, îi poartă mai departe în rugăciune. Îi regăsesc apoi în cântarea de la Sfânta Liturghie, acolo unde, împreună cu Grupul „Anastasios”, nu mai vindecă doar trupuri.

El nu este un om în spital și altul în biserică. Este același om, întreg. Eu, de multe ori, sunt fragmentat: spun una, simt alta, trăiesc altceva.

El, ca medic neurochirurg, lucrează la limita dintre viață și moarte și nu își asumă tot meritul. Eu, chiar și în lucruri mici, mă agăț de control sau de recunoaștere.

„Binele vine programat, răul vine de la sine”, spune neurochirurgul Iustinian Simion.

În fața lui înțeleg că nu tot ce pot face îmi aparține. Și mai înțeleg ceva: că adevărata vindecare începe din interior. Că nu pot trăi autentic dacă sunt împărțit în bucăți.

Și întrebarea răsună în inima mea: Unde din viața mea am rupt mintea de inimă… și ce m-ar opri să le aduc din nou împreună?