Pe Matei Basarab, domnitorul evlavios al Țării Românești îl găsesc în zidurile lăcașurilor sfinte pe care le-a ridicat, în cărțile pe care le-a tipărit și în școlile pe care le-a înființat. Îl văd în grijă pentru oameni, în protecția credinței și a culturii, în modul în care apăra neamul de primejdii și conflicte, cum au fost tensiunile cu Vasile Lupu sau presiunile fiscale venite de la Înalta Poartă.

Astăzi, la 9 aprilie 2026, ne amintim că se împlinesc 372 de ani de la trecerea sa la cele veșnice, în 1654, la Târgoviște. Chiar și după secole, imaginea lui rămâne aceea a unui „Mecena”, protector al ortodoxiei și al artelor, „cel mai mare ctitor bisericesc al neamului nostru”, cum spunea Constantin C. Giurescu. Din cele 126 de monumente construite sau refăcute de el, 46 erau biserici și mănăstiri, inclusiv Mănăstirea „Sfinții Voievozi” din Slobozia, refăcută după atacul tătarilor din 1634, care va deveni centrul comunității locale.

Matei Basarab are viziune și perseverență peste decenii, zidind nu doar pentru ziua de azi, ci pentru generațiile care vin. Eu adesea mă gândesc doar la ziua de mâine. El poate să creeze și să reconstruiască, chiar în vremuri tulburi. Eu evit provocările mari din frică sau comoditate. El lasă o moștenire vizibilă și durabilă – biserici, școli, comunități întărite. Eu las rareori ceva care să vorbească despre mine peste timp.

Învăț de la Matei Basarab că viața trăită cu sens și responsabilitate lasă urme și că pot să fiu ctitor în felul meu, nu cu ziduri și pietre, ci prin fapte și credință. Fiecare alegere făcută azi poate fi „piatra” care susține sufletele celor care vin după mine. Pot să investesc timp și energie în ceea ce durează, nu doar în ceea ce e efemer.

Și întrebarea răsună în inima mea: Ce zidesc astăzi pentru cei care vor veni după mine?