În mijlocul fluxului vieții, între responsabilitățile familiei și ale Bisericii, îl privesc pe părintele Vasile Mihoc, născut la data de 13 martie 1948 în localitatea Sfântul Ilie, județul Suceava.

„În fluxul vieții debordante a familiei m-am simțit întotdeauna copleșit de măreția darurilor dumnezeiești”, spune dumnealui. Dintr-o familie cu zece copii, având la rândul său treisprezece, părintele știe că adevărata bogăție nu stă în acumulare, ci în comuniune, în daruri reciproce care se împart, se cultivă și cresc.

Îl ascult și înțeleg că familia nu e doar un cadru social, ci o școală a iubirii, a răbdării și a bucuriei. Fiecare copil, fiecare soț, fiecare soție, fiecare părinte, sunt daruri de la Dumnezeu – daruri care ne provoacă să creștem, să fim mai atenți, mai iubitori, mai răbdători. Și ce poate fi mai frumos decât această creștere împreună, în harul lui Dumnezeu?

Îmi amintesc de lecția despre necazuri: într-o familie numeroasă, greutățile nu dispar, dar devin ușor de purtat împreună. Împreună cu cei dragi, totul capătă măsura adevărată și poate fi depășit cu demnitate și credință.

Părintele Mihoc ne amintește că familia e fundamentul societății. Dacă legătura familială se slăbește, întreaga comunitate suferă. Investiția în familie, în copii, în educația lor, în creșterea lor în credință și virtute, este cheia unui viitor sănătos și plin de sens.

Îl privesc și mă întreb: Cum trăiesc eu aceste daruri? Câtă răbdare, iubire și grijă aduc în familia mea, în comunitatea mea? Cât respect am pentru cei care mi-au dat viață și pentru cei care urmează să ducă mai departe dragostea și credința?