Îl întâlnesc pe munte, în Retezat, în locurile aspre ale județului Hunedoara. Ovidiu Bodean, salvamontist hunedorean, de peste zeci de ani urcă acolo unde alții nu mai pot sau nu mai vor. Nu impresionează prin aparență, ci prin ceea ce duce – efort, disciplină și o decizie repetată: să fie acolo pentru cel căzut. Știe că, de multe ori, ajunge prea târziu. Știe că uneori este acuzat pe nedrept. Știe că oamenii privesc fără să ajute. Și totuși, merge.

Îl văd coborând un trup fără viață dintr-o râpă, trecând prin apă înghețată, în timp ce alții stau pe margine. Nimeni nu întinde o mână.

Eu cred despre mine că aș ajuta. Dar de câte ori rămân spectator? De câte ori aștept ca altcineva să facă primul pas?

El nu așteaptă. Nu alege doar cazurile „cu final bun”. Nu intervine doar când merită sau când e sigur că va reuși. Merge și când nu mai e nimic de salvat.

Aici mă văd pe mine: eu vreau ca binele meu să aibă rezultat. Să fie văzut. Să conteze. El face binele chiar și atunci când nu schimbă finalul.

Și mai e ceva care mă tulbură: nu abandonează. Codul lui e simplu – rămâi lângă victimă până la capăt. Doar limita fizică te poate opri.

Eu abandonez mai devreme. Nu oameni căzuți pe munte, ci oameni din viața mea. Situații care devin incomode…

El rămâne. Asta îl aduce aici: nu eroismul de moment, ci fidelitatea repetată. Faptul că apare, din nou și din nou, acolo unde e nevoie – chiar fără aplauze, fără garanții, fără recunoaștere.

Asta îmi lipsește.

Și întrebarea se întoarce spre mine: De câte ori am ales să fiu doar spectator, când aș fi putut să dau o mână de ajutor?