Îl văd pe Avram Iancu în mijlocul Munților Apuseni, în secolul al XIX-lea, într-o lume în care românii sunt adesea fără drepturi, fără glas politic și fără siguranța demnității lor. Este tânăr, format la școli grele, dar mai ales format de realitatea satelor sale. Nu privește lumea din cărți, ci din suferință, din nedreptate, din tăcerea apăsată a celor mulți. În el se adună o neliniște: „nu așa trebuie să fie viața oamenilor mei”.

Îl văd nu doar ca pe un lider, ci ca pe un om care simte că nu mai poate rămâne neutru.

El are o claritate dureroasă: știe de partea cui este nedreptatea și nu se ascunde de ea. Are curajul de a transforma indignarea în acțiune. Are o loialitate profundă față de oamenii lui, până la sacrificiu. Eu, de multe ori, rămân în zona de confort a observației. Văd nedreptăți,, simt lucruri, dar le filtrez ca să nu mă incomodeze. El nu își permite amânarea. În el există o asumare: dacă nu acționez eu, cine?

În fața lui, învăț că responsabilitatea nu începe când totul este clar, ci exact atunci când este greu și tulbure. Că demnitatea nu este o idee, ci o alegere conștientă.

Dacă aș sta în fața lui Avram Iancu, nu ca erou, ci ca om care a ales să nu fugă de responsabilitate, m-aș întreba:  Unde ești tu atunci când știi că ar trebui să contezi, dar alegi să aștepți?