Îl privesc pe Avram Iancu din Petroșani, un om obișnuit în aparență: bibliotecar de profesie, dar transformat de alegerea lui într-un sportiv de anduranță extremă. Nu vine dintr-o lume a privilegiilor sportive, ci dintr-o lume a disciplinei tăcute și a muncii constante.

Îl văd în ape reci, în curenți puternici, în distanțe care par mai degrabă de neatins decât de parcurs. A înotat în Dunăre ore întregi împotriva curentului, a traversat Canalul Mânecii, a parcurs sute de kilometri pe trasee fluviale europene, fără costum de neopren, împingând limitele corpului uman.

Nu pare să caute spectacolul, ci sensul unei idei: că omul poate mai mult decât crede.

El are o disciplină care nu depinde de stare, de chef sau de condiții. Are capacitatea de a rămâne în efort atunci când corpul spune „oprește-te”. Are o relație diferită cu durerea: nu o evită automat, ci o traversează.

Eu, de multe ori, îmi negociez efortul. Îmi caut limitele ca să le justific, nu ca să le depășesc. Când devine greu, tind să reduc intensitatea, să amân, să rearanjez.

El pare să fi acceptat ceva simplu și greu în același timp: progresul real începe exact dincolo de confort.

Lecția lui nu este despre sport, ci despre consecvență. Despre a rămâne în direcție chiar și atunci când totul din jur îți spune să te oprești. De la el învăț că uneori diferența dintre „posibil” și „imposibil” este doar timpul pe care îl rămân în efort.

Și întrebarea se întoarce spre mine: Cât din limitele mele sunt reale și cât sunt doar obiceiul de a mă opri?