Mă apropii în tăcere de Sf. Iacob Putneanul, prăznuit în calendarul ortodox pe data de 10 mai.

Intră în monahism la 12 ani. Apoi urcă rapid: preot, egumen, episcop, mitropolit. Dar nu viteza mă lovește, ci felul în care fiecare treaptă devine responsabilitate, nu poziție.

Eu, când urc puțin, încep să mă gândesc la mine. El, când urcă, începe să se gândească la ceilalți.

În el văd ceva ce îmi lipsește. Nu caută vizibilitatea, ci luminarea altora. Tipărește cărți, deschide școli, formează minți. Nu construiește imagine, ci înțelegere. Nu se apără pe sine, ci apără credința și pe cei fără apărare.

El vede limpede ceva ce eu pierd ușor: că omul nu se strică doar prin păcat mare, ci prin lipsa de formare, prin neștiință, prin abandon. El nu trăiește doar în prezentul lui, ci în viitorul altora.

Mai este ceva care mă oprește: curajul lui de a se opune nedreptății chiar cu prețul pierderii poziției. Nu negociază adevărul ca să-și păstreze scaunul. Îl pierde, dar rămâne așezat în el.

Apoi îl văd la final: retras, liniștit, adâncit în rugăciune, vorbind despre lumină ca despre ceva real, nu symbolic: „Cel ce vorbește cu Dumnezeu este mai sus de moarte.”

Și întrebarea care rămâne cu mine este: Când am avut putere, pe cine am slujit de fapt?