Îl privesc pe Nicolae Bălcescu nu doar în focul revoluției, ci în liniștea dureroasă a sfârșitului lui.

Acolo unde, de obicei, oamenii încetinesc, el pare că se aprinde și mai tare.

Îl văd deja slăbit, fără speranță reală de vindecare, dar lucrând cu o intensitate care nu mai ține de ambiție, ci de o formă de fidelitate interioară. Scrie noaptea, pe furiș de propriul trup, la istoria lui Mihai Viteazul. Și chiar și boala devine, în jurul lui, doar un obstacol secundar în fața unei datorii pe care o simte mai mare decât el.

Aici mă opresc. Pentru că eu, când sunt obosit, reduc totul. El, când e bolnav, nu reduce sensul.

Eforturile îl istovesc, dar nu îl opresc. Și asta spune ceva despre felul în care a trăit: nu ca unul care se adaptează la viață, ci ca unul care se ține de o direcție până la capăt, chiar dacă îl costă.

Și apoi apare ceva surprinzător de uman în el: nu e doar revoluționar, nu e doar istoric, nu e doar luptător. În ultimele discuții, gândul lui merge spre familie, spre iubire, spre o viață pe care nu o mai poate trăi.

„Ce mai contează? Să trăiască țara noastră!” –  Nu ca o negare a durerii, ci ca o așezare a ei într-o ordine mai mare.

Aici îl înțeleg greu și mă confrunt cu el: pentru el, alegerea nu mai este teorie. Este viață trăită până la capăt, inclusiv în lipsurile ei. Nu pare un om fără dorințe personale. Pare un om care le-a lăsat în urmă conștient, și tocmai de aceea dureros. Și poate cel mai greu de dus este tocmai asta: nu că a renunțat, ci că a știut la ce renunță.

Și întrebarea se întoarce spre mine: Ce alegeri ale mele mă costă, dar le trăiesc prea ușor?