Astăzi, 22 mai, în calendarul Bisericii este pomenit Sfântul Mucenic Vasilisc.

Un tânăr din satul Humialon, trăind în vremea împăratului Maximian, într-o lume în care credința se plătea cu viața. Nepot al Sfântului Mare Mucenic Teodor Tiron, dar chemat să-și ducă propria luptă.

A fost ostaș, apoi prizonier. Împreună cu alți mărturisitori ai lui Hristos, a fost întemnițat pentru credința lui. Dar lanțurile nu l-au oprit.

După eliberare, a început să vestească Evanghelia. Și aici începe a doua arestare – cea care nu mai duce la întoarcere.

Dus spre Comane, în drumul lui trece printr-un sat, Dacnon.

Acolo, legat de un copac uscat, se întâmplă ceva care rupe logica lumii: paltinul uscat înfrunzește.

Mai departe, în fața guvernatorului, refuză din nou compromisul.

Și, în mijlocul confruntării, tradiția spune că un templu idolatru se prăbușește prin foc.

Pentru că nu s-a plecat. Este ucis prin tăierea capului.

El a fost liber chiar și în lanțuri. Eu sunt uneori legat de frici invizibile și totuși mă simt liber.

El a rămas consecvent până la capăt. Eu cedez uneori înainte de luptă.

Vasilisc mă învață că statornicia nu depinde de context, ci de interior. Și nu se dovedește în vorbe, ci în momentele în care pierzi tot și totuși rămâi pe cale.

Și, fără ocol, întrebarea mă privește direct: Cât de ușor renunț la ceea ce cred, doar ca să evit disconfortul?