Mă uit la începutul lui și nu e deloc simplu. Un copil condamnat de la naștere, într-un popor asuprit.

Salvat din apă. Crescut în casa faraonului. Între două lumi – nici egiptean, nici pe deplin al poporului lui. Are educație, poziție, șansă. Dar în el arde altceva.

Într-o zi vede nedreptatea – și reacționează. Lovește. Se răzvrătește. Încearcă să facă dreptate cu forța lui. Și totul se rupe.

Fuge. Pierde tot. Ajunge în pustie, unde nimic nu mai pare să aibă sens. Până când, într-o zi obișnuită, apare focul. Un rug care arde și nu se mistuie. Un glas care îl oprește: „Scoate-ți încălțămintea…” Și dintr-un om fugit, Dumnezeu începe să formeze un slujitor.

Moise nu devine conducător peste noapte. Devine încet – în ascultare de Dumnezeu. Ajunge să poarte un popor, să mijlocească pentru el, să stea înaintea lui Dumnezeu „ca un prieten”. Nu pentru că a fost perfect. Ci pentru că, la un moment dat, a răspuns chemării lui Dumnezeu.

Mă văd în el mai mult decât aș vrea. Și eu sunt prins între lumi. Între ce sunt și ce ar trebui să fiu.

Și eu reacționez uneori greșit, încercând să rezolv lucrurile în felul meu. Și eu fug când lucrurile scapă de sub control. Dar, spre deosebire de el, eu nu dau sens pustiei. O trăiesc ca pierdere, nu ca formare.

Învăț că Dumnezeu nu mă anulează pentru începuturile mele greșite. Că fuga nu e finalul. Că nu sunt definit de unde am crescut sau unde am căzut. Ci de momentul în care aleg să răspund chewmării lui Dumnezeu.

Astăzi aleg să nu mai fug de trecutul meu. Să nu mai evit locurile care mă formează, chiar dacă dor. Să nu mai aștept să devin „pregătit”.

Și întrebarea mă atinge direct: Dacă Dumnezeu te-ar opri astăzi… L-ai asculta?