În fiecare an, la 24 iunie, este prăznuit un sfânt mai puțin cunoscut, dar adânc legat de începuturile noastre: Sfântul Niceta de Remesiana.
La sud de Dunăre, într-o cetate întemeiată de împăratul Traian – Remesiana, în Dacia Mediterranea, astăzi identificată cu Bela Palanka, nu departe de vechiul Naissus se naște, în jurul anului 338, un copil din neam daco-roman.
Crește frumos în credință, în învațătură și, la un moment dat, alege între lume și Dumneseu. Devine episcop al cetății sale și rămâne acolo aproape cincizeci de ani.
Aici mă opresc. Pentru că eu mă schimb repede.
El a rămas statornic. Într-o vreme în care popoare întregi se mișcau, când goții, hunii și alte neamuri treceau și tulburau totul, el nu pleacă, nu se schimbă. Ci începe să semene Cuvântul lui Dumnezeu.
Propovăduiește nu doar daco-romanilor, ci și celor socotiți „străini”: goți, besi, huni. Și nu se oprește aici. Hirotonește preoți și diaconi. Zidește biserici. Întemeiază mănăstiri. Rânduiește slujbele. Statornicește privegherile de noapte. Ține vie o lume întreagă, nu prin forță, ci doar prin răbdare și dragoste.
Aici începe oglindirea.
Eu vreau lucruri clare, rapide, vizibile.
El lucrează în timp, în oameni, în răbdare.
Și mai este ceva care mă atinge.
Drumul lui nu a fost închis într-un loc. A mers până în Italia, la Nola, la moaștele Sfântului Felix. A legat prietenie cu Sfântul Paulin, care i-a văzut viața și a scris despre el.
Chipul lui – blând, înțelept, smerit – a rămas în inimile oamenilor. Așa cum a rămas și cântarea,
„Te Deum laudamus” – „Pe Tine, Dumnezeule, Te lăudăm.”
Astăzi aleg să rămân în ceea ce mi-a fost dat. Să nu fug când devine greu. Să nu caut altceva doar pentru că pare mai ușor. Și dacă va rămâne ceva după mine, să nu fie o urmă a mea, ci o cântare care merge mai departe.
Și aud întrebarea care mă urmărește: Din tot ce construiesc… ce este zidire adevărată – și ce este doar trecere prin mine?
