Născut în 1934, într-un sat din Hunedoara, nu pare că vine să schimbe lumea. Urmează Filologia la București. Devine profesor. Predă în Zam, Hațeg, Sântămăria-Orlea.
O viață care, privită din afară, pare obișnuită. Dar în tăcere… adună.
Într-o zi, spune simplu: „În timpul vieții mele nu s-a întâmplat nimic deosebit, am scris niște cărți.”
Și mă opresc.
Pentru că știu că nu e adevărat. Sau… nu e adevărul pe care îl văd eu.
În tăcere, domn profesor adună carte după carte. Debutează în 1986. Scrie despre oameni, despre dascăli, despre conștiință. Primește premii: Premiul Uniunii Scriitorilor din Romania, Filiala Sibiu, 2004, pentru romanul Valea proscrisilor; Premiul Opera Omnia, USR, Filiala Alba-Hunedoara, 2009; Premiul revistei „Discobolul”. I se confera, in anul 2004, titlul de „Cetatean de onoare” al orasului Hateg, iar in anul 2010 i se confera „Diploma de onoare” a Consiliului Judetean Hunedoara.
Dar nu asta mă lovește. Ci felul în care își vede viața.
„Nimic deosebit.”
Eu caut momente, realizări și confirmări.
El vede liniștea ca normalitate.
Și mă uit la mine. Am nevoie ca lucrurile să fie mari ca să le consider importante.
El a scris o viață întreagă fără să simtă nevoia să o declare importantă.
A văzut oameni pe care alții i-au ignorat. I-a așezat în cuvinte. I-a salvat de la uitare.
Și totuși… „nimic deosebit.”
Aici mă doare puțin.
Pentru că încep să înțeleg: Poate că lucrurile cele mai adânci nu par niciodată spectaculoase. Și lecția pe care o învăț, este una simplă: Să nu mai alerg după senzația de „mare”, pentru că nu tot ce construiesc trebuie să se vadă imediat.
Și întrebarea rămâne, incomod de sinceră: Ce numești „nimic”… dar ar putea fi, de fapt, esențial?
