Mă întorc în Vechiul Testament și stau față în față cu Samson.
Îl privesc… și parcă aud peste el o voce:
„ pruncul acesta va fi chiar din pântecele mamei sale nazireu* al lui Dumnezeu şi va începe să izbăvească pe Israel din mâna Filistenilor„. (Cartea judecătorilor, Cap. 13, v. 5)
În vremea aceea, s-a dus Samson la Timna și a văzut în Timna o femeie din fiicele filistenilor și aceasta i-a placut. Deci s-a dus Samson cu tatăl si cu mama sa la Timna; iar când s-au apropiat de viile Timnei, iata un leu tânar venea răcnind înaintea lor. Atunci s-a pogorât peste el duhul Domnului ți el a sfâșiat leul, ca pe un ied; si nu avea nimic în mână. Și n-a spus tatălui său și mamei sale ce făcuse.
Mă uit la el și simt că nu e doar el aici. E mai mult.
Leul vine, dar Samson nu se teme.
Și aud: „S-a pogorât peste el Duhul Domnului.”
În altă parte îl văd cu o falcă de asin în mână. O armă ciudată. Și totuși… biruiește o mie de filisteni. Și atunci înțeleg: nu cu lucruri mari se câștigă lupta din mine, ci cu lucruri mici, cu credință și statornicie.
Dar apoi îl văd căzând și îl aud: „…voi fi ca toți oamenii.”
Aici mă opresc. Pentru că asta nu mai e despre el, ci despre mine. Și eu știu uneori ce mă ține viu: o disciplină, o rugăciune, o limită. Și totuși le las, puțin câte puțin, până când nu mai rămâne nimic.
Spre final, îl văd legat, orb și închis. Și din această stare îl aud: „Doamne Dumnezeule… adu-ți aminte de mine…”
Și parcă aud ca un ecou: „Tăria mea… este Domnul.”
Și întrebarea nu mă mai lasă: Unde sunt eu… când lupta nu e în afară, ci în mine?
* Termenul Nazireu vine de la cuvântul ebraic nazir, care înseamnă „consacrat” sau „pus deoparte”. Nazireul este „sfântul Domnului” (Numeri 6,8) și trebuie să se păzească de orice necurăție rituală.
