Îl văd pe Mircea Eliade nu ca pe un savant deja așezat, ci ca pe un adolescent care nu se simte suficient de bun. Corigențe, nesiguranță, comparații care îl apasă. Și, totuși, ceva în el nu cedează. Citește. Caută. Se încăpățânează să înțeleagă mai mult decât i se oferă. De aici începe totul, nu din succes, ci dintr-un gol pe care nu l-a ignorat.
Născut în 1907, la București, ajunge să plece departe, până în India, nu ca să confirme ce știe, ci ca să caute ce nu înțelege. Apoi scrie, studiază, construiește. Devine unul dintre cei mai influenți istorici ai religiilor din secolul XX. Dar drumul nu e curat. Sunt alegeri discutabile, zone pe care nu le pot ocoli dacă vreau să-l privesc sincer. Și tocmai aici mă opresc mai mult decât mi-ar plăcea.
Pentru că oglindirea nu e confortabilă. Eu evit neliniștea, o acopăr repede cu distracții sau justificări. El a folosit-o. Eu vreau să mă simt pregătit înainte să încep ceva; el a început din lipsă, din întrebări. Eu mă retrag când apare tensiunea, el a stat în ea suficient cât să construiască ceva real.
Lecția nu e despre a deveni ca el, ci despre a nu fugi de ceea ce m-ar putea forma. Neliniștea nu e un defect de reparat imediat, ci uneori un început care cere răbdare. Dar dacă nu o folosesc, ea nu dispare – doar mă ține pe loc.
Aplicarea e mai simplă decât aș vrea: să nu mai închid repede întrebările incomode. Să stau mai mult într-un lucru care nu-mi iese din prima. Să nu mai confund disconfortul cu eșecul.
Și rămâne întrebarea, fără ocol: Ce evit acum, deși știu că tocmai acolo începe creșterea mea?
