Îl văd pe părintele Mirel Ilie pornind dintr-un sat simplu din Teleorman, din Urluiu, fără avantaje evidente. A ales armata, a devenit parașutist, a făcut peste o sută de salturi, a ajuns instructor. Totul părea stabil, construit. Și totuși, nu acolo s-a oprit. O problemă la genunchi a închis un drum. O întâlnire cu un preot din satul natal a deschis altul.
De aici lucrurile nu devin mai simple, ci mai neașteptate. Intră la Teologie, este hirotonit în 2004 și începe să slujească acolo unde nu te gândești prima dată: în penitenciar, la Rahova, apoi într-un așezământ de bătrâni la Ciolpani. Nu e o linie dreaptă, e o mutare continuă acolo unde este nevoie.
Și apoi vine partea care mă oprește cu adevărat: întâlnirea cu oamenii care nu aud. Nu era pregătit pe deplin pentru asta. A învățat limbajul mimico-gestual, a făcut cursuri, s-a întors la studiu, dar mai ales a rămas. Nu doar că slujește pentru ei, ci îi însoțește: la medic, la notar, în problemele lor concrete, acolo unde lipsa comunicării devine o povară reală. A tradus Sfânta Liturghie în limbaj mimico-gestual, a lucrat la materiale pentru TRINITAS TV, a făcut din comunicare o punte, nu un obstacol.
Și aici oglindirea devine incomodă. Eu vreau să fac lucruri pe care le știu deja. El a intrat într-un spațiu în care nu știa. Eu caut sens în idei mari; el îl trăiește în lucruri mici, repetate, obositoare. Eu mă opresc când devine greu sau neclar; el a rămas suficient de mult încât oamenii să capete încredere.
Lecția nu vine ca o teorie, ci ca o direcție: disponibilitatea valorează mai mult decât planul. Nu trebuie să fie totul clar de la început, dar trebuie să fiu dispus să învăț, să mă adaptez și să rămân lângă oameni, nu doar lângă propriile mele intenții.
Și rămâne întrebarea, fără ocol: Cât din binele pe care l-aș putea face rămâne neîmplinit doar pentru că nu sunt dispus să învăț ceva nou?
