Urc dealul Densuşului și mă opresc în fața bisericii. Nu seamănă cu nimic din ce am văzut. Zidită din blocuri de piatră adunate parcă din alte lumi, cu stâlpi care au fost cândva pietre funerare romane, așezată peste urme și mai vechi – poate altare dacice, poate începuturi pe care nu le mai putem desluși. Unii spun că e din secolul al XIV-lea, alții că e mult mai veche. Cert este că aici s-a slujit fără întrerupere de sute de ani.
În jur, cimitirul vechi leagă trecutul de prezent. Iar înăuntru, Hristos este pictat altfel – în ie românească, aproape de oameni.
Aici îl găsesc pe părintele Alexandru Gherghel. Trăiește lângă biserică și o ține mereu deschisă pentru oricine. Vine de acasă de fiecare dată când cineva bate. Spune povestea locului, iar și iar, fără grabă. Ca Avraam, primind fiecare străin ca pe o întâlnire.
Mă uit la Părintele Alexandru și apoi la mine.
El rămâne aici, în același loc, zi după zi. Eu schimb direcția de fiecare dată când apare oboseala.
El primește oameni necunoscuți din toată lumea. Eu îmi închid ușa chiar și pentru cei apropiați.
Înțeleg că viața nu trebuie să fie perfectă ca să fie întreagă. Biserica aceasta e făcută din fragmente, dar tocmai asta o face să dureze.
Părintele nu caută alt loc, nu caută alt rost. El duce mai departe ceea ce i s-a încredințat.
Lecția lui mă atinge simplu: nu trebuie să fug ca să găsesc ceva mai bun.
De la Părintele Alexandru învăț să primesc oamenii fără să-i cântăresc atât de mult.
Și aud întrebarea care mă urmărește: Din ce este zidită viața mea… și cât din ea rămâne în picioare în timp?
