Mă întâlnesc în Vechiul Testament cu Solomon într-un moment în care încă nu sunt sigur ce aș cere dacă mi s-ar da totul. Îl văd tânăr, aproape copil, urcat pe tron prea devreme pentru puterea pe care o avea de dus. În liniștea unei nopți, Dumnezeu îi deschide o posibilitate rară, iar el nu cere nici siguranță, nici putere, nici viață lungă, ci o inimă care să asculte și o minte care să discearnă. Îl privesc apoi în plinătatea lui: un rege prosper, respectat, constructor de templu, un om în jurul căruia lumea pare să se așeze în ordine. Și totuși, undeva pe parcurs, firul se rupe încet, aproape nevăzut, iar înțelepciunea primită nu îl mai ține în același adevăr.
În el văd două extreme care mă ating direct. Pe de o parte capacitatea de a cere exact ceea ce contează, de a pune temelia corectă atunci când viața abia începe să se așeze. Pe de altă parte faptul că poți avea înțelepciune și totuși să o lași să se dilueze în alegeri mici. Eu mă regăsesc mai ales în această tensiune: îmi doresc să aleg bine, dar nu știu dacă știu să rămân în alegerea aceea.
Din chipul lui învăț că că orice dar, oricât de mare, poate deveni fragil atunci când nu mai este legat de sursa lui. Solomon nu cade din lipsă, ci din îndepărtare, iar asta îmi spune că riscul nu este doar să nu primesc, ci să nu păstrez viu ceea ce am primit.
Încep să-mi simplific dorințele și, mai ales, încerc să nu mă bazez pe ceea ce am înțeles cândva, ci să rămân într-o ascultare vie, care se reînnoiește.
Și întrebarea se întoarce spre mine: Unde, în alegerile mele de astăzi, încep să pierd încet ceea ce cândva am știut clar că este esențial?
