Îl întâlnesc pe Gamaliel în această zi de 2 august, când este pomenit în calendarul orthodox și încerc să-l privesc așa cum este: nu doar un nume, ci un om puternic al timpului său, un învățător al Legii, respectat de popor, membru de seamă al Sinedriului și chiar dascăl al Sf. Pavel, cel care avea să devină Apostol. Nu este un om marginal, ci unul care formează conștiințe și influențează decizii. Și tocmai acest om, aflat în centrul puterii religioase, se ridică într-un moment tensionat, când Apostolii sunt judecați pentru credința lor, și spune ceva neașteptat: să fie lăsați în pace. Îi aud cuvintele care au rămas: dacă lucrarea aceasta este omenească, se va nimici; dacă este de la Dumnezeu, nu o veți putea opri.
Nu este o mărturisire deplină, nu este o convertire vizibilă în acel moment, ci o oprire lucidă în fața unei realități pe care nu o poate controla. Gamaliel nu se grăbește să condamne ceea ce nu înțelege pe deplin. Își asumă riscul de a nu avea ultimul cuvânt, doar pentru a nu greși împotriva lui Dumnezeu. Iar mai târziu, tradiția spune că această deschidere a devenit credință, că a primit botezul și a păstrat, poate chiar în ascuns, această lumină.
În fața lui, mă văd pe mine atât de grăbit să decid. Eu nu stau în Sinedriu, dar în viața mea reacționez ca și cum aș avea mereu dreptul la verdict final. Simt nevoia să clasific repede, să închid lucruri, să resping ceea ce nu îmi este familiar. Gamaliel, în schimb, rămâne într-un loc incomod, unde nu are toate răspunsurile, dar nici nu le forțează.
Din întâlnirea cu el învăț că discernământul nu înseamnă doar să aleg între bine și rău, ci și să știu când să nu aleg încă. Învăț să rămân într-o deschidere atentă, în care nu eu am ultimul cuvânt. Și, poate cel mai greu, să accept că Dumnezeu poate lucra și dincolo de limitele mele de înțelegere.
Și întrebarea se întoarce spre mine: De câte ori în graba mea de a judeca, m-am așezat împotriva lui Dumnezeu fără să-mi dau seama?
