Sunt întâlniri care îți lasă în suflet o bucurie liniștită. Așa a fost pentru mine întâlnirea de vineri, 9 octombrie 2026, de la Biblioteca Municipală „Sebastian Bornemisa” din Orăștie, cu poeta Nuța Crăciun și volumul său de poezie „Noaptea târzie a trupului”, apărut la Editura Castrum de Thymes.
M-am bucurat să fiu acolo, între oameni care iubesc cărțile, poezia și întâlnirile în care cuvintele ne aduc mai aproape unii de alții. Sunt momente simple, dar care îți fac bine și pe care le iei cu tine acasă.
Mi-a atras atenția coperta cărții. O femeie privește în depărtare, cu spatele întors spre noi, iar pe trupul ei se vede o fereastră luminată. Am rămas puțin cu gândul la această imagine. Mi s-a părut că spune ceva despre fiecare dintre noi, despre lumina pe care o purtăm înăuntru, chiar și atunci când viața își așază umbrele peste suflet.
M-am gândit și la bucuria de a ține în mâini o carte nouă, la curajul de a scrie și de a da gândurilor tale un loc între pagini. Într-o lume în care totul se petrece atât de repede, o carte tipărită parcă ne îndeamnă să ne oprim puțin, să respirăm și să ascultăm ce se întâmplă în noi.
Am plecat de la întâlnire cu volumul primit cu dedicație și cu bucuria de a-l descoperi în tihnă. Nu l-am citit încă în întregime și nici nu vreau să mă grăbesc. Sunt cărți cărora trebuie să le dai timp. Să le deschizi când simți, să te oprești la un vers și să-l lași să-ți vorbească.
Deocamdată, două poeme mi-au rămas aproape.
În „Noaptea târzie a trupului” (p. 13),
începusem să cred că viața
era trandafirul pe care îl puneai dimineața
lângă perna mea
în noaptea târzie
când oasele își amintesc mai bine decât ochii
mă întorc cu gândul la diminețile dintâi
văd trandafirul
gestul acela atât de mic
încât încăpea în palma unei dimineți
și înțeleg că trandafirul nu era viața
era felul în care o atingeai tu
M-am oprit la aceste versuri: „trandafirul nu era viața / era felul în care o atingeai tu”.
Ce frumos și ce adevărat! Uneori, nu darul contează atât de mult, ci mâna care îl oferă. Nu trandafirul, ci gândul, grija și iubirea din spatele lui. Și poate că, peste ani, tocmai aceste gesturi mici ne dor cel mai frumos. O floare așezată lângă pernă, o mână întinsă, o dimineață în care cineva s-a gândit la noi. Sunt lucruri care par neînsemnate atunci când se întâmplă, dar care rămân în suflet mult după ce timpul le-a îndepărtat.
Cel de-al doilea poem, „Mi-e dor de oameni fericiți” (p. 37), mi-a adus o altă emoție:
de felul în care își țin umbrelele
ca pe niște aripi
de cum au prins rădăcini în lumină
și știu să o poarte
plouă și-mi pare
că orașul își spală oboseala
eu mă adun sub umbrela gândurilor
căutând un colț de cer
în care să mai încapă o speranță
Mi-au rămas în minte umbrelele ținute „ca pe niște aripi” și dorul acesta de oameni fericiți. Poate pentru că și eu cred că avem nevoie de astfel de oameni, de cei care aduc puțină lumină în jurul lor, fără să facă mare lucru, doar fiind așa cum sunt.
Mi-a plăcut imaginea orașului care își spală oboseala în ploaie. Și m-am regăsit, într-un fel, în acel om care se adună „sub umbrela gândurilor”, căutând un colț de cer în care să mai încapă o speranță. Câteodată, nu ne trebuie mult. Doar un strop de liniște, un om drag, câteva cuvinte care să ne atingă și sentimentul că, dincolo de toate grijile, mai există lumină.
Două poeme, două emoții care mi-au rămas în suflet: unul mi-a amintit cât de mult pot însemna gesturile mici, celălalt mi-a vorbit despre dorul de oameni senini, care nu uită să se bucure de viață.
Îi mulțumesc Nuței Crăciun pentru cartea oferită cu dedicație, pentru întâlnire și pentru aceste prime versuri în care m-am oprit cu drag.
Mă bucur că am fost acolo. Mă bucur că am mai adăugat o carte în biblioteca mea și, mai ales, că am întâlnit o poezie care m-a făcut să stau puțin pe loc și să simt.
Voi citi cartea pe îndelete, fără grabă. Vreau să-i dau răgazul de care are nevoie și să văd ce alte gânduri și emoții îmi va aduce. Pentru că unele cărți nu se citesc doar cu mintea, se citesc și cu sufletul. Iar uneori, cele mai frumoase întâlniri cu poezia sunt cele care continuă în noi mult după ce am închis cartea.
